Foto: 1996-98 AccuSoft Inc., All right 13 martie 1987
Grăbit să spună ce are pe suflet, intervine profesorul Ion Rotaru:
„În primul rând, lui Adrian Păunescu îi trebuie un loc mai mare. El nu încape aici. Pentru el sunt stadioanele, sălile mari, nu înghesuiala de aici. Am descoperit în Păunescu un mare cunoscător de limbă română. În facultate, auzisem că e slab la lingvistică, dar, apoi, citindu-l şi auzindu-l, mi-am dat seama că e cel mai mare vorbitor de limbă română pe care l-a dat Facultatea de Filologie din Bucureşti. Iorgu Iordan, Caragiale – să le fie ţărâna uşoară! – sau Al. Rosetti nu vorbesc româneşte ca Păunescu. El simte cuvântul, el simte esenţa limbii ca nimeni altul.”
Profesorul Rotaru gesticulează, de parcă ar fi pe scenă, şi are o expresie a feţei ca şi când ar muşca dintr-un fruct aromat. Îşi continuă discursul:
„Chiar titlul «Locuri comune»! Suntem toţi în el. Şi încă o chestiune despre Păunescu. El încearcă să-i împace, în istorie, pe Cantemir şi pe Brâncoveanu, pe Macedonski şi pe Eminescu. Păunescu dă voie tuturor în arenă. La el, toate sunt ale dumneavoastră: «Antena vă aparţine», «Locuri comune». Către el converg cele patru sintagme esenţiale ale poeziei noastre: «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată», «Eu cred că veşnicia s-a născut la sat», «E timpul, toţi nervii mă dor»... (purtat de valurile propriului discurs, profesorul uită să mai citeze şi a patra sintagmă). La Păunescu se întâmplă o ciudăţenie: aşa cum nu ştim cine cunoaşte vioara mai bine, Stradivarius sau Paganini, la el nu ştim ce e mai important: CE spune sau CUM spune? Păunescu îşi cunoaşte bine instrumentul. E un mare naiv, dar un mare artist. Naiv, ca toţi marii artişti. Dar să ştiţi că e un ins foarte periculos, dintre acei sublimi călători care calcă în străchini, nu ştiu cum să vă spun...
Păunescu zice despre el că e un poet al «locurilor comune