Luat cu viscolele, cu protestele, cu problemele reale, l-am uitat în ultimele săptămâni pe unul din \"clienţii\" mei favoriţi: George Crin Laurenţiu Antonescu. De ce tocmai el? Simplu: pentru că este omul care a terfelit cu grosolănie ideile politice în numele cărora am intrat în spaţiul public începând cu 1990.
Nu-mi explic apatia colegilor săi de partid. I-o fi intimidat metaforita abundentă în care-şi îneacă discursurile? Îi derutează digresiunile lungi cât o zi de post, încât uiţi până la sfârşitul frazei începutul? Îi ţine sub presiune prin garda pretoriană pe care şi-a creat-o cu abilitate? Nu ştiu. Observ doar tăcerea de mormânt a cândva locvacilor lideri ai artidului. Un abandon mai ruşinos decât o trădare.
Şi mai observ ceva: precipitarea cu care fostele vedete ale partidului sunt gata să "percuteze" la giumbuşlucurile sale stupide. Orice trăznaie a acestui individ lipsit de substanţă şi coerenţă, dar lacom de măriri, devine ordin de luptă. Subordonaţii "se execută" fulgerător — mai ales cohorta vechilor şefi, împinşi acum la coada plutonului. Partea comică e că, deşi nu trăiesc decât pentru a intra în graţiile micro-dictatorului liberal, nu sunt capabili să ţină pasul cu smuciturile şi răsucirile de amvon ale acestui predicator cu aere hip-hop.
Decretează Crin că opoziţia îşi dă pe loc demisia? Nici nu şi-a încheiat omul cu breton peroraţia, că păpuşile din partid şi-au şi pus iscălitura pe docoment. Între timp, vizionarului de la Tulcea i s-a năzărit însă altceva: nu se mai demisioneză, ci se intră în grevă! Hoarda servilă face stânga-mprejur: croitoriile partidului încep să duduie confecţionând haine de doliu.
Mai trec câteva secunde şi iluminatul vine cu altă gogoaşă: nu, nu e bine grevă: protestăm! Perfect, protest să fie! exclamă, gudurându-se, planctonul liberal. Şi uite-aşa am ajuns ca mintea contorsionată a ahtiatului de putere
