Emil Boc pune capăt unui mandat de premier în care Guvernul a fost perceput doar ca o anexă a Preşedinţiei şi în care a avut neşansa de a intra direct în criza economică, având ambiţia de a reforma întregul sistem bugetar, dar nu şi intenţia de a opri afacerile dubioase derulate la etaje inferioare.

Constrâns de problemele crizei economice, premierul, care s-a trezit la Guvern pe un scaun refuzat de altul şi pentru care nu era pregătit, a început să taie cheltuielile sectorului bugetar, o reformă necesară, dar de care toţi politicienii s-au ferit cu gândul la viitoarele voturi. Ideea i-a fost însă suflată la ureche de economiştii de la FMI, care i-au promis că îi vor scoate ţara la mal cu cel mai mare împrumut contractat vreodată de România în istoria relaţiilor cu Fondul doar dacă se apucă de tăiat printre bugetari şi pensionari.

I-ar fi fost mult mai uşor dacă ar fi putut tăia salarii, pensii şi organigrame fără explicaţii în faţa unui public care a perceput pentru prima dată mai serios distanţa dintre vorba de campanie electorală şi realitatea din teren, diferenţă remarcată şi în alte perioade politice, dar nu atât de brutal.

Capabil să prezinte ore în şir generalităţi la foc automat, Boc a încercat să convingă publicul bugetar că este sănătos să rămână fără loc de muncă sau cu mai puţini bani. Nu a avut succes, iar senzaţia provincială de ostilitate pe care a crezut că o simte în Capitală încă de la prima oră a mandatului de premier i-a acutizat neîncrederea faţă de cei din jur, care l-ar fi putut iniţia în tainele comunicării.

A promovat însă o reformă absolut necesară în sectorul bugetar prin decizii de neconceput până atunci, precum tăierea salariilor şi recalcularea pensiilor, eliminarea sporurilor şi primelor de vacanţă, reducerea posturilor în agenţii guvernamentale, revizuirea Codului Muncii, introducerea unei grile unitare de