Anul 2011 a fost un an norocos pentru România. Creşterea economică înregistrată a fost obţinută mai mult datorită unor factori conjuncturali şi mai puţin datorită unor factori structurali. Astfel, agricultura şi exporturile au făcut ca România să nu aibă încă un an de recesiune. Practic, revenirea economiei a fost determinată în mare măsură de efectele unei anumite reveniri a economiilor europene şi mai puţin un efect al programelor stabilite cu FMI. De altfel, aşa cum remarcă şi profesorul Joseph Stiglitz, când o ţară a intrat în criză, fondurile şi programele FMI de cele mai multe ori nu şi-au atins ţinta, iar uneori chiar au înrăutăţit situaţia economică, mai ales în dauna celor săraci.

Anul 2012 poate fi un an pierdut din punct de vedere economic şi poate face parte dintr-un întreg deceniu pierdut atât, pentru România, cât şi pentru întreagă Europa. De ce?

În primul rând, pentru că nu a fost stabilit un diagnostic privind adevăratele cauze care ne-au condus la actuala situaţie economică. Neexistând un diagnostic real, evident că nu a fost posibil să se stabilească un plan de redresare pe termen mediu şi chiar pe termen lung. Aceasta a făcut că în ultimii ani să nu poată fi luate măsuri care să pregătească revenirea economiei pe baze solide. Nu s-a semănat nimic şi acum nu avem ce să culegem. Astfel, nu s-au realizat decât ajustări, de cele mai multe ori dureroase, fără a pune ceva în loc.

S-au urmărit doar ţinte macroeconomice impuse, uneori efemere, şi într-o mică măsură în concordanţă cu realitatea economică. Pentru atingerea acestor ţinte, ne-am bazat doar pe efectul teoretic al măsurilor luate, fără să ţinem seama şi de efectul economic real. Nu s-au luat măsurile proactive necesare pentru contrabalansarea consecinţelor efectelor de propagare, care de cele mai multe ori au fost negative.

Cu puţin noroc, am obţinut cifre bune la nivel