Mulţi ani, aproape douăzeci, „Şi bogaţii plâng" a rămas titlul unui serial de televiziune latino-american cu mare priză la publicul din România. Statutul de ficţiune cinematografică evident al peliculei-foileton a rămas necontestabil în tot acest timp; dar numai până zilele trecute, când fostul premier român Adrian Năstase a fost condamnat la ispăşirea unei pedepse ca urmare a procesului de corupţie care îi fusese intentat. Sentinţa nu este definitivă, a făcut valuri, vor mai urma, probabil, şi alte episoade în această reprezentaţie juridică (Năstase ameninţă cu recursul la CEDO), dar, deocamdată, există în fine o sentinţă, în pofida faptului că procesul a trenat destulă vreme. După The Economist, evenimentul este „un avertisment pentru clasa politică din România încă dominată de corupţie". Trebuie însă spus că penalizarea poate fi citită în mai multe feluri.

Pentru cine nu a uitat deja, „domnul Năstase a dansat cadrilul ceauşist cu graţie", ducând „o viaţă legată de ADIRI (Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale), care a fost o placă turnantă a operaţiunilor de informaţie externă" (Vladimir Tismăneanu, Balul mascat, 1996). Sancţionarea proeminentului personaj de justiţia română a momentului poate semnifica deci că pentru slujitorii regimului Ceauşescu a sosit momentul retragerii din politică. Nimeni nu este de neînlocuit, după cum s-a putut vedea şi o dată cu efasarea doamnei Mona Muscă din prim-planul politicii. La conştiinţa celor din afara mediilor politice se pare că acest adevăr nu a ajuns încă într-o manieră convingătoare, iar în lumea politicienilor acesta nu este şi nu poate fi încă un adevăr.

Nici nu are cum să fie altfel. Exemplul lui Ceauşescu, apoi al lui Iliescu arată că aleşii (democratic sau nu) au socotit de cuviinţă să îşi însuşească din panoplia suveranilor de drept divin convingerea că pentru clasa politică nu exi