Joi dimineaţă, la Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 3, vreo 30 de contribuabili se-nghesuie la plata dărilor. Coada s-a aranjat ca un cârnat îndoit, pe lângă pereţii holului, ţintind spre cele două ghişee, şi cu o întrerupere în dreptul uşii, care dă direct în stradă. Afară e viscol şi-s minus 13 grade, aşa că orice nou-venit e primit cu mormăieli nemulţumite când intră, pentru că, fără excepţie, fiecărui nou venit îi cade falca-n prag când vede ce omor e înăuntru, iar asta înseamnă că uşa rămâne deschisă-n şuierul furtunii de-afară mai mult decât ar fi nevoie.
Pe jos, o mâzgă neagră, prin care târşâielile tălpilor de contribuabili despică dâre cu viaţă scurtă. Se pleoscăie lipicios la fiecare pas, iar încăperea este umplută de sunetul acestei clefăieli neîntrerupte, pentru că cei 30 de contribuabili tropăie, nervoşi, pe loc.
În scena aceasta, în care un bătrân îşi foloseşte batista să cureţe de jeg somaţiile pe care i le-a trimis statul, stă, esenţializată, întreaga umilinţă a zeci de ani de dispreţ al statului faţă de contribuabil
Se aşteaptă până la o oră ca să-ţi plăteşti dările către stat. Din flegma gloduroasă de pe jos şi din hainele umede ale contribuabililor se ridică un aer jilav, o umezeală rece, ostilă, în care se amestecă respiraţii, transpiraţii şi duhori cu trecut suspect. Se aruncă priviri bovine, chinuite de plictis, de jur împrejur. Pereţii-s plini de avertismente şi interdicţii fără explicaţie – nu se primeşte nu ştiu ce fără alt nu ştiu ce, nu se semnează aia fără cealaltă, se plăteşte numai dacă ai cutare şi cutare.
Un plesnet întrerupe murmurul. Unui bătrân i-a căzut dosarul. Aripile acestuia s-au desfăcut, iar hârtiile absorb mâzga. O clipă de stupoare în jur, cât oamenii ezită care să intervină primul. Bătrânul încă n-a văzut. “Unchiule!”, îl face atent, în sfârşit, cineva. Bătrânul ridică dos
