Publicaţia britanică The Guardian încearcă, printr-o amplă analiză, să indentifice personalităţile şi personajele ale căror jocuri au permis apariţia celei mai grave crize economice şi financiare cu care Europa, SUA şi lumea întreagă s-au confrunat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Analiza merge până în anii 1980, perioada în care a început să se pună în statele bogate un accent mai mare pe secorul financiar decât pe industrie.
Ca preşedinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan a redus dobânzile şi le-a menţinut la nivel scăzut timp de doi ani. Costul ietfin al creditării i-a încurajat pe americani să se împovăreze cu datorii pentru a-şi cumpăra case, deşi nu aveau rezerve, nici venituri sau loc de muncă sigur. Colapsul pieţei imobiliare a îngenuncheat economia globală.
Marea Britanie a fost o miniatură a SUA, având propria contribuţie la creşterea datoriilor, deoarece avansul economic a fost concentrat pe sectoarele imobiliar şi financiar. King a devenit guvernatorul băncii centrale în 2003 şi, deşi a fost unul dintre cei mai activi bancheri, cu o abordare nouă asupra sistemului bancar, acuzaţia care i se aduce este că "nu a reuşit să se adapteze" în perioada ascensiunii economice, menţinând ratele dobânzii la un nivel prea scăzut. El a aşteptat apoi prea mult pentru a reduce dobânzile într-o perioadă în care economia intra în recesiune.
Un preşedinte democrat, Franklin Roosevelt, a pus o cuşcă în jurul Wall Street-ului după ce excesele din anii 1920 au condus la colapsul de pe Wall Street şi la marea recesiune. Un alt democrat, Bill Clinton, a dat Wall Street-ului cheile acestei cuşti. După o campanie acerbă de lobby, fostul preşedinte a fost de acord să abroge Glass-Steagall Act, documentul prin care se asigura separarea completă a băncilor de investiţii şi de retail. Clinton a renunţat şi la prevederile Community Reinvestment Act
