Franţa nu a mai ales un preşedinte de stânga din 1988. Indiferent de personalitatea candidaţilor, mulţi cred că democraţia franceză are acum nevoie de o alternanţă.

Anul 2012 este plin de momente electorale importante, momente care vor putea să dea la nivel global o imagine mai clară a raporturilor între liderii politici şi societăţile cuprinse de febra antisistem. Fără îndoială că, pentru o Uniune Europeană în plin efort de restructurare, alegerile prezidenţiale din Franţa (primul tur este pe 22 aprilie), urmate de parlamentare în iunie, vor fi cele mai interesante şi mai pline de consecinţe. În plus, noi avem multe de învăţat din evoluţiile actuale ale regimului politic francez, care a inspirat în mare parte regimul nostru constituţional.

Viaţa politică franceză trăieşte de jumătate de secol în ritmul alegerilor prezidenţiale. Lupta dintre partide şi din interiorul lor este dominată de personalităţi şi de şansele pe care acestea le au să câştige sau măcar să conteze în acest tip de alegeri. Întreaga polarizare dreapta-stânga se reglează şi este permanent reactualizată de momentul celui de al doilea tur al prezidenţialelor. Au scăpat acestei reguli numai alegerile din 2002, când, după o coabitare între un preşedinte neo-gaullist şi o majoritate parlamentară dominată de socialişti, reprezentantul populismului-extrem, Jean-Marie Le Pen, a reuşit să se califice în turul al doilea. Şocul provocat atunci a fost o lecţie pe care electoratul francez nu a uitat-o, lecţie care i-a favorizat, atât la alegerile de acum cinci ani, cât şi acum, pe reprezentanţii principalelor două partide, Partidul Socialist şi Uniunea pentru o Mişcare Populară.

Dacă analiza noastră ar ţine cont în primul rând de personalităţile principalilor rivali, Nicolas Sarkozy şi François Hollande, concluziile ar fi pe cât de nete, pe atât de înşelătoare. Într-o perioadă de criză ec