Opoziţia ne anunţă că, imediat ce va cuceri reduta Parlamentului, va purcede la demiterea preşedintelui. O fi înţelept?
Pe 12 ianuarie 1990 mi s-a luat ceaţa de pe ochi. Definitiv. În urma celebrelor manifestaţii din Piaţa Victoriei, Ion Iliescu şi FSN s-au aşezat într-o crudă, dreaptă lumină. Dumitru Mazilu era înfrânt, echipa de activişti devotaţi se instala la putere cu sprijinul populaţiei orbite de televizor. Aşa a fost să fie, spre disperarea unora ca mine - confruntaţi nu numai cu abuzurile, lăcomia, incompetenţa şi imbecilitatea noilor guvernanţi, dar şi cu valul de simpatie populară. Uraganul ăla te făcea, uneori, să te întrebi de ce mai rămâi în ţară, ce să mai speri? Şi uite că Iliescu a trecut, Adrian Năstase e o amintire, iar cel care a înjunghiat de două ori Constituţia e oale şi ulcele. Şi noi am îmbătrânit... Ţara construită după chipul şi asemănarea aparatului de partid biruitor a rămas a lor şi e bine mersi, adică naşpa rău. De aceea, chiar dacă în duminica orbului sentinţa primului scrutin liber mă izgonea din Piaţa Universităţii în numele democraţiei, sloganul „Jos Iliescu!" nu l-am putut extirpa niciodată din inima mea. Acolo e şi-acum! Ion Iliescu a făcut cel mai mare rău României. Pot să iert. Nu pot să uit.
Însă indiferent câtă ură neputincioasă strânsesem împotriva Domniei Sale, nu am putut scanda niciodată: „Iliescu, du-te-acasă / Că te-aşteapt-o canceroasă!" sau „Pregătiţi zidul de la Târgovişte!". Ura, furia şi neputinţa nu sunt niciodată scuze pentru încălcarea principiilor în numele cărora trăieşti. Nu mă pot deosebi de duşmanul meu dacă mă comport la fel. Dau naştere, astfel, unui lung şir de abuzuri căruia îi voi cădea, într-o zi, victimă. Constituţia din 2003, făcută pentru un partid şi pentru un om (în numele poporului, cum altfel?), a căzut în mâinile altui om. Iar acesta o siluieşte la fel cum ar fi făcut-o cel car
