Improvizaţia la români a fost ridicată la rang de calitate specială a "poporului", nu de mult, ci în vremurile de "maturitate" ale suspect de repede uitatei "societăţi socialiste". Nu şti să faci ceva cu cap şi coadă?, doar n-o să stai să te uiţi la altul cum ia crema de pe tort, improvizezi ceva! Nu ai uneltele şi nici piesa potrivită pentru a repara ceva la maşină, la casă, la instalaţia de apă, de gaze, de încălzire de.... orice?, doar n-o să stai cu ea stricată pînă-ţi pică din cer tot ce-ţi trebuie: improvizezi ceva! Aşa am ajuns să avem oraşe dezvoltate în secolul XX fără canalizare stradală, cvartale de locuinţe care nu mai res-pectă nici un principiu de estetică, igienă sau funcţionalitate urbanistică, zeci de mii de apartamente cu giurgiuvele şi rame de fier-cornier, blocuri de şapte-opt etaje cu sobe de lemne şi garsoniere proiectate cu accesul unic la WC, din bucătărie, ori să nu avem drumuri, şosele, autostrăzi şi căi ferate moderne. Lista improvizaţiilor folosite în "construirea socialis-mului" ar putea face obiectul unei cărţi plină de învăţăminte pentru generaţiile viitorimii care ar trebui să înţeleagă nu doar cum au funcţionat mecanismele politice şi de represiune ale acelui regim, ci şi cum au fost irosite resursele uriaşe ale unui popor, altfel dotat nu doar cu defectele pe care ni le atribuie cu insistenţă alţii, cum ar fi corupţia, ci şi cu calităţi, dintre care n-au lipsit niciodată dorinţa de a învăţa, de a face lucrul bine, temeinic, cu cap. Dintre toate domeniile şi îndeletnicirile sociale, politica este cea care, după 1990, a preluat, a continuat să cultive şi să valorizeze cu asiduitate mitul improvizaţiei. Politicianul român poate să fie orice: inginer, doctor, "zugrav român de case" (asta am luat-o de la Caragiale!), spoitor...nu contează meseria, ori calificarea. La limită, poate să nu aibă niciuna...mîine, dacă partidul lui are mai mult