Obiecţia conform căreia consideraţiile privitoare la o politică economică justă nu ar fi de resortul societăţii civile trebuie respinsă categoric. Societăţii civile nu îi pot fi străine preocupările ce ţin de interesul vital al naţiunii.

Mişcările de stradă din luna ianuarie, al căror caracter dubios l-am analizat într-un articol precedent, au avut totuşi meritul de a fi contribuit la relansarea problemei societăţii civile. Deocamdată se poate vorbi cel mult de semnele unei posibile renaşteri a acesteia. Primul semn ar fi cel al unei nevoi de „altceva“, resimţite de mulţi oameni, ca o consecinţă a înţelegerii faptului că partidele politice, indiferent de culoare, nu (mai) au capacitatea de a formula un proiect care să inspire încredere în viitor, să se opună deznădejdii.

Flagranta lipsă de viziune şi de imaginaţie şi incultura politică au fost observate de mulţi analişti. E drept că aceste metehne nu trebuie să ne facă să uităm reuşita guvernului actual - menţinerea României pe linia de plutire -, reuşită pe care toate instituţiile occidentale au pus-o în evidenţă, ceea ce ar trebui să dea de gândit simpatizanţilor USL, prea dispuşi să vadă numai dezastre. Cât despre discursul politicienilor USL, aş fi curios să ştiu câţi oameni de bună-credinţă au reuşit să extragă ceva inteligibil şi constructiv din el. Poate că în cursul acestui an electoral se va contura totuşi o viziune minimă, care ar exclude generalităţile şi promisiunile populiste şi ar include critici şi propuneri întemeiate. Menţinerea, bunăoară, a deficitului bugetar în jurul cotei de 3% va face parte din programul stângii liberale? În acest caz, ne putem întreba: cum ar reuşi Uniunea să-şi realizeze programul? Cum se împacă măsurile prevăzute, printre care renunţarea la cota unică este una din cele mai sigure, cu menţinerea unei discipline financiare stricte, de care ţara nu se poate dis