Un sistem, oricât de complex, poate fi coordonat cu maximă eficienţă dacă deciziile sunt clare şi logice, iar relaţia dintre subsisteme are la bază principiul funcţionării sistemice. Este uşor de înţeles că absenţa oricăreia din condiţii va genera într-un fel sau altul falimentul sistemului. Sistemul sanitar nu face excepţie. Subsistemul său esenţial este reţeaua sanitară. Un alt subsistem este cel financiar, în speţă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS). Al treilea este societatea (comanditarul de servicii medicale), cu pivotul său, politica sanitară a statului. Rolurile fiecărui subsistem sunt foarte diferite, chiar dacă împreună asigură funcţionarea sistemului. Reţeaua sanitară trebuie să asigure asistenţă medicală de maximă calitate posibilă oricărei persoane care se adresează, dacă este asigurat, fie prin contribuţie proprie, fie prin lege de către stat, fie prin plată directă, precum şi urgenţelor, indiferent de calitatea de asigurat sau plată. Dar pentru aceasta trebuie definit în cadrul fiecărei specialităţi, cu maximă responsabilitate şi restricţie, statutul de urgenţă, criteriile ce trebuie îndeplinite. Pentru a-şi putea îndeplini menirea ea trebuie lăsată, prin specialiştii săi, să se autoorganizeze, în sensul funcţionării medicale optime. Orice amatorism în domeniu nu poate decât să dăuneze, afectând calitatea actului medical. Desigur, autoorganizarea, spre a nu-şi rata ţinta, trebuie corelată cu (sau supravegheată de) organismul politic sanitar, ministerul cu reprezentanţele din teritoriu, ca exponent direct al comanditarului, societatea. Rolul CNAS derivă din definiţia sa. Aceasta colectează, în sistem contractual, bani de la cetăţeni şi trebuie să le asigure acestora asistenţă sanitară de calitate. Ea are relaţii contractuale, prin lege, cu fiecare cetăţean asigurat, nu cu un cuantum de cetăţeni, nici cu doctorii în parte, nici cu