Decizia Băncii Centrale Europene (BCE) de a restructura voluntar datoria publică elenă, respectiv de a obliga creditorii privaţi să renunţe la 50% din valoarea portofoliilor de obligaţiuni deţinute, este în interesul unui grup restrâns de bănci care au speculat că statul va intra în faliment, scrie Joseph Stiglitz, laureal al Premiului Nobel pentru Economie, într-un editorial publicat pe platforma Project Syndicate.

Mai mult, restructurarea voluntară a datoriei suverane nu încurajează asigurarea, pe viitor, a titlurilor de stat împotriva riscului de faliment, măsură ce ar diminua o eventuală criză sistemică, notează economistul.

Cum s-a ajuns în această situaţie

"Pe vremuri era destul de uşor să-i aduni pe bancheri la aceeaşi masă şi să negociezi o restructurare a datoriei", scrie Stiglitz

Odată ce paleta de creditori a devenit tot mai largă, iar datoriile suverane au început să fie asigurate împotriva riscului de faliment, influenţa autorităţilor de reglementare şi a guvernelor s-a diminuat la masa negocierilor.

"Inovaţiile" cunoscute de pieţele financiare internaţionale şi apariţia unor noi jucători, precum fondurile de hedging şi instituţiile care oferă garanţii, au făcut ca orice restructurare să fie un "fapt guvernat de regulile creditării". De aceea, decizia Băncii Centrale Europene, de a opera o restructurare "voluntară" a datoriei publice din Grecia, a pus autorităţile şi creditorii "la cuţite", scrie Stiglitz. "Ironia este că tocmai autorităţile de reglementare au permis dezvoltarea acestui sistem disfuncţional", notează economistul.

Poziţia ciudată a Băncii Centrale Europene

Prin urmare, poziţia BCE este una "ciudată". În mod normal, "speranţa" ar fi fost ca băncile să-şi asigure obligaţiunile elene împotriva riscului de faliment ca să poată colecta în cel mai rău caz garanţiile, fără a compromite stabilitatea sistemi