Vorbeam, la un moment dat, despre pictorii de curte, despre faptul că lui Nicolae Ceauşescu i s-au construit mai multe portrete mitice. A fost, pe rând, revoluţionarul de profesie, teoreticianul absolut, „cel mai iubit fiu al poporului“, supereroul, arhitectul unei noi Românii etc. Deşi preferatul iconograf ar fi rămas, totuşi, Sabin Bălaşa, printre aceşti artişti de curte se mai numărau Zamfir Dumitrescu, Doru Şetran, Vasile Pop-Negreşteanu, Petru Achitenie, Eugen Palade, Ion Bitzan, Valentin Tănase, Gheorghe Rădeanu, Dan Hatmanu şi mulţi alţii. Este interesant de studiat fenomenul în sine, maniera în care Ceauşescu şi-a construit cultul personalităţii, relaţia pe care o avea cu artiştii. Despre cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu trebuie spus, în primul rând, că a fost un proces evolutiv, marcat de trei evenimente importante ale regimului comunist. Primul dintre acestea a fost Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, din 1965, când a fost ales secretar general. Cel de-al doilea eveniment a fost condamnarea invaziei Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varşovia, în vara anului 1968, moment care devine reper politic şi fundament ideologic. Al treilea moment este legat de alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste Române, la 28 martie 1974, ceremonie care a avut caracteristicile unei încoronări, Ceauşescu primind un sceptru, drept simbol al puterii. Pictorii de curte sunt un element în plus în consolidarea acestui cult al personalităţii, producând ,,la c Publicitate ererea regimului“ – unii dintre ei colaborând direct, alţii doar acceptând un comerţ direct şi explicit cu reprezentanţii sistemului –, constituindu-se într-un mijloc propagandistic eficace şi cu o mare vizibilitate. Arta oficială avea o iconografie centrată pe figura „Conducătorului“, iar portretele acestuia erau prezente la toate