Apa care arde. Asta înseamnă. Nu fiartă, nu fierbinte, nu clocotită. Şi, bun înţeles, nu figurată. Carevasăzică, nu votcă.
Noapte. Mal. Mare. Licurici în apă. Un fel de. De fapt, meduze mici, fluorescente. Apa care arde. Necunoscutul care împarte. Toiagul.
Lumina neştiută sapă. Nu ştii de unde vine şi nu vine şuvoi. E mică, deci sperie. Şi e puzderie. Aşa că îngrozeşte. Întruparea lichidă aşternută la picioare năpădeşte. Talpa îşi caută fostele stânci în nisipul tras de seară. Prin nări. Călcâiul scrâşneşte. Pământ mic şi mult. Nesigur. Pieptul caută într-acolo. Se duce singur înainte şi-şi ia, pe drum, sare din aer. Să-i fie curaj. Ochiul cuprinde îngust, gura îşi freamătă pofta. Deschisă. Întredeschisă. Cuminţită obrazului drept. Mâinile tac. Armistiţiu.
Omne ignotum pro magnifico. Necunoscutul pare minunat. O fi părut cândva. Demult. Acum e rost de plecare şi abia apoi de întrebare. Pe drum fugit. Erau doar licurici în apă. Meduze mici şi multe. Şi jumătăţi de oameni, descălecând de pe jumătăţi de inimi fragede. Înfigându-se cu tăgadă şi vrut adânc în fărâme. Ude. Copiii erau de mult în apă. Râzând. Trecând lumina printre degetele calde. Penumbrele se adânceau mai tare în nisip. Dar purtau grija neînspăimântaţilor. Să nu răcească. Şi, mai ales, să nu le intre apă în urechi.
Mă-ntreb doar unde pleacă frenezia atunci când credem că am fost udaţi destul. Când ne trunchiem. Când cei mari sunt plăpânzi şi departe de isprăvire. Când cruzii hohotesc de viaţă. Şi mestecă tot aerul în vene şi muşchi. Cu tunet. Şi nu scuipă nimic. Mă-ntreb şi cine de cine are grijă şi cine cui face cale. Stau pe creştet. Pe vârfuri. Privesc. Înghit. Nu mă-nec. Nu răspund. Nu uit.
Poate că nu e mare lucru să aduni sânge proaspăt în mijloc de obraz când ţi-e ruşine că ai vrut sau ai făcut ori tare-ai vrea şi ai mai face. Nu, nu e. Dar cum o fi să nu mai ai cu ce
