Răspunsul la aceasta întrebare este probabil negativ.
Nu doar Traian Băsescu, dar bănuiesc nici mereu “originalul" Ion Iliescu, nici “impecabilul" Victor Ponta, nici alţi corifei ai vieţii politice româneşti. Oricum, cartea marelui sociolog, “Omul de ştiinţă şi omul politic", a apărut recent la Humanitas în 2011. Mă întreb câţi dintre comentatorii adeseori irascibili, revoltaţi şi febrili ai acestor zile mai găsesc răgazul să meargă la textele clasice ale filosofiei politice pentru a-şi verifica opţiunile graţie acestor repere ale înţelepciunii.
Pentru gânditorul german, cel adeseori numit un “Marx al burgheziei", unul dintre părinţii sociologiei moderne, admirat de Georg Simmel, Karl Jaspers, Raymond Aron, Daniel Bell, Talcott Parson, C. Wright Mills, Robert Merton, Hannah Arendt, Alvin Gouldner, Seymour Martin Lipset şi S. N. Eisenstadt, care a rostit acele două conferinţe în condiţiile tulburi ale unei ţări învinse în război, devorată de acţiuni revoluţionare pripite şi de avântul nihilist al extremismului (comunist şi protonazist), datoria omului politic este să nu cedeze unui normativism abstract, să rămână fidel eticii responsabilităţii. Din acest punct de vedere, este important să judecăm oamenii politici prin maturitatea deciziilor, prin curajul asumării lor, prin ştiinţa de a face, atunci când este nevoie, compromisurile raţionale care pot oferi acel calm al dezbaterii în absenta căruia spaţiul public se destramă, alunecă pe panta anarhiei.
Deci, fie că l-a citit ori nu pe Weber, cred că acţiunile strategice ale lui Traian Băsescu, fără a fi “impecabile", merg pe linia unei etici a responsabilităţii, nu pe aceea a unui rigorism exacerbat. Sigur, Weber vorbea despre etica convingerii ca fiind şi ea parte a agoniei lumii moderne, o stare de nelinişte care îl face pe partizanul acestei filosofii să facă, nu o dată, salturi mortale: “Adeptul etici
