Cel de al zecelea premier al României democratice, pe mâinile căruia Traian Băsescu dă ţara pentru următoarele 9 luni, este unul foarte tânăr. Are doar 44 de ani şi face parte din generaţia decretului „antiavort”. A fost student silitor – lucru care l-a propulsat în organigrama utecistă din Centrul Universitar Iaşi la un nivel de conducere – şi s-a dedicat descifrării sensurilor istoriei. Între cei câte trei jurişti şi economişti şi doi ingineri care l-au precedat, Mihai-Răzvan Ungureanu este primul reprezentant al disciplinelor umaniste, însărcinat să conducă un guvern, în vremuri de criză profundă. Probabil că aici stă şi cheia numirii sale: ce n-au reuşit economiştii şi juriştii, ba nici chiar inginerii, poate că reuşeşte un dascăl de istorie.

Nu prea ştim ce calităţi manageriale are noul premier, pentru că activitatea sa la cârma unui serviciu secret nu este public cuantificabilă (nu vom şti niciodată câte secrete au aflat spionii săi şi ce avantaje a avut ţara de pe urma acestora).

Ştim doar că în precedenta sa funcţie de conducere (a fost Secretar de Stat la Externe, în guvernul Isărescu, unde s-a remarcat printr-o circulară care interzicea angajaţilor să-i înscrie numele fără liniuţă între cele două prenume) a fost remarcat de Bodo Hombach reprezentantul pactului de stabilitate care i-a făcut rost de o slujbă bună la Viena, pentru perioada de restrişte pesedistă. Aceeaşi protecţie l-a propulsat în guvernarea lui Tăriceanu în scaunul de ministru de Externe, în care a excelat prin serviciile unidirecţionate spre preşedintele Băsescu, lucru care l-a nemulţumit atât de tare pe Tăriceanu, încât la prima ocazie l-a dat afară. Atunci a ieşit şi un mic scandal, stins rapid, când în ultimele zile şi cu ultimele puteri a promovat o hotărâre de guvern prin care îşi dubla salariul de la SECI, unde intenţiona să se întoarcă, într-o funcţie pe care şi-o rezerv