Mă încăpăţânez să afirm, poate sub impresia câtorva întâmplări ce-mi stăruie în memorie, că iarna este un anotimp paşnic. Am văzut cu ochii mei, şi nu numai o dată, nămeţi mai înalţi decât casa. Erau zile în care se mergea, pot spune, pe acoperişuri. Exact în vremea aceasta s-a întâmplat să moară cineva şi, ca să-l ducă la groapă, i-au tras coşciugul pe deasupra caselor ca pe o sanie. Era ca şi cum luneca peste grinzile podului burta unei păsări de gheaţă. Trece mortul, ziceau oamenii, privind cu înfrigurare în sus. Unii chiar au propus atunci să se mute cimitirul în cer, era mai uşor de ajuns, dar nu s-a putut!
Toate acestea se petreceau într-un sat din sud, unde viaţa era întotdeauna mai multă decât moartea. Ca să-şi poată adăpa şi hrăni animalele din gospodărie, oamenii erau nevoiţi să sape tuneluri prin troiene. Câteodată, prin tuneluri ne duceam şi noi, copiii, la şcoală. Pe acolo cred că venea şi primăvara. Au fost întâmplări, văzute prin ochii părinţilor mei de data aceasta, care ar putea să li se pară celor de azi decupate din filmele ruseşti. Protagonistul uneia dintre ele a fost chiar fratele mamei. Era după Bobotează, mersese la oraş cu viitoarea sa nevastă, ca să-şi cumpere haine şi alte alea pentru nunta ce-o aveau programată la sfârşitul săptămânii.
La întoarcere, i-a prins viscolul pe drum. N-a lipsit mult ca zăpadă să le devină mormânt. Cei plecaţi în căutarea lor i-au găsit după nechezatul cailor înhămaţi la sanie. După o altă nuntă, una dintr-o iarnă pe care o apucaseră bunicii, lăutarii se întorceau pe lângă o pădure acasă. Ninsese în duşmănie peste noapte, iar vântul izbise fără milă cu pumnul în geamuri. Dar ei nu băgaseră de seamă, cum n-au băgat nici dimineaţa, când au pornit prin pustietatea aceea albă la drum. S-au întâlnit în marginea pădurii cu lupii. N-au mai găsit, din trei câţi erau, decât o pereche de cizme şi o căc
