Foto: Carmen Dragomir / Jurnalul Naţional „Am spart Piaţa şi am ieşit cu stea­gul la Monumentul Eroilor. M-am aşezat în faţa lumânărilor aprinse şi m-a bufnit plânsul. Mă gândeam că oamenii ăia care au murit acolo nu se gândeau că aşa ceva se poate în­tâm­pla după 22 de ani”, îşi aminteşte Cristiana de primele zile de protest, când atmosfera era destul de tensio­nată. O singură dată a lipsit din Piaţă, tot pentru a-şi striga nemulţumirile, însă într-o emisiune de televiziune la care fusese invitată.

Seara, când ceasurile bat spre şapte, deja e panicată. S-ar simţi vinovată să stea o singură dată acasă. Profesoara Cristiana Dorobanţu speră că se va întâmpla ceva bun pentru ţara asta. Şi ea şi alţi protestatari sunt însufleţiţi pentru că au avut victorii. „Mici, e drept, dar e o premieră pentru România. Fiecare a venit aici cu motivele lui, însă motivul principal pentru care oamenii au ieşit în stradă este demnitatea lor călcată în picioare.”

Vreau să scăpăm de frica asta pe care o avem în noi!

Stăm de vorbă la un ceai cald în pasajul de la Universitate. M-a avertizat de la început că nu poate să stea mult. Trebuie să se alăture celor de sus, din stradă. „Am ieşit la proteste pentru că întâmplarea cu Arafat a fost picătura care a umplut paharul. Pentru mine paharul plin l-a repre­zen­tat situaţia pe care o întâmpin la şcoală. Am ajuns la concluzia că nu există instituţie care să nu fi fost atinsă de politic şi care să nu aibă un Băsescu şi un Boc mai mici. Vreau să dispară politicul din şcoală. Vreau ca directorul să fie un manager. Faptul că directorul unei şcoli face anga­jările este pentru mine o chestiune de nepotism. Vreau să scăpăm de frica asta pe care o avem în noi! Toţi se uită la mine şi-mi spun: «Mamă, ce curaj ai!». Eu n-am nimic de pierdut. Era să-mi pierd copilul din cauza neglijenţei medicilor. Consider că mai mult de atâ