Prizonieri între coduri de diverse culori şi schimbări politice de tot felul, am uitat de Ursină şi de Martinii de Iarnă, primele zile din Făurar închinate ursului, animal fabulos din mitologia noastră, care schimbă anotimpurile odată cu ritmul hibernării sale şi în deplin acord cu constelaţia ce-i poartă numele (Ursa Mare). Ţăranii nu-i spun pe nume, îi spun „Moş Martin”, situându-l astfel în galeria strămoşilor totemici.
Stând sub semnul lunii, întocmai ca vegetaţia care dispare şi reapare în tot anul, Ursul este venerat, dar şi temut de ţărani. „Dintre toate lighioanele pământului, Domnu’ Dumnezău ne-o dat Ursul, a măi faină şi mai tare fiară, care-i primejdie mare la animalele omului din gospodărie, că-ţi mâncă o vacă cum mânci tu un pui” (Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”). Cu toate că în Calendarul Popular îi sunt închinate mai multe sărbători de-a lungul anului, cele mai importante zile ale Ursului sunt cele de la începutul lunilor februarie şi august. Ele împart anul calendaristic în două părţi egale, care, în vechime, este posibil să fi format cele două anotimpuri: iarna şi vara.
Se crede un copil bolnăvicios rebotezat cu numele de Urs/Ursu împrumută, printr-un transfer magic de proprietăţi, vigoarea, forţa şi puterea animalului totem. Bărbaţii încă mai poartă dintele de urs drept talisman şi obişnuiesc să-l invoce, prin intermediul măştii, atât în nopţile cele de priveghi, cât şi în cele din preajma schimbării de an. Se mai spune că ursul alungă duhurile rele şi bolile, că este singurul care poate interveni pe lângă ursitoare spre a schimba în bine destinul nou- născutului, că ajută sufletul morţilor să nu rătăcească drumul…. Măştile de urs simbolizează moartea şi renaşterea, în legendele culese de Elena Niculiţă-Voronca apare ursul-morar, iar în „jocul ursului de paie”, consemnat de Romulus Vulcănescu, este inv
