● Descendenţii / The Descendants (SUA, 2011), de Alexander Payne; Ziua trădătorilor / The Ides of March (SUA, 2011), de George Clooney.
Nu putea să dureze. Anul începuse prea bine, cu un Fincher, un Polanski, un Eastwood şi o ecranizare very high class după John le Carré. Înapoi, aşadar, la mediocritatea cea de aproape toate săptămînile a produselor distribuite pe piaţă, fie ele şi binecuvîntate cu prezenţa lui George Clooney şi cu nominalizări la Oscar.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!Descendenţii (Clooney plus cinci nominalizări) e regizat (şi, în parte, scris) de Alexander Payne, ale cărui filme aveau cîndva şi dinţi. Cel mai recent dintre ele e un amestec de soap opera şi sitcom, înălţat cu cîteva trepte pe scara hipsterelii de faptul că cele două registre nu sînt defalcate clar – pentru confortul unui spectator dresat să depindă de semnale neechivoce şi neamestecate de tip asta-e-de-rîs-aia-e-de-plîns –, ci îşi amestecă semnalele în moduri oarecum incomode. De pildă, la aflarea veştii că soţia sa recent căzută în comă îl înşela cu un alt bărbat, aproape-văduvul jucat de Clooney aleargă furios la nişte prieteni de familie, cu intenţia de a smulge de la ei tot adevărul, numai că, locuind în Hawaii, aleargă în nişte cipici de pescar ce lipăie caraghios pe asfalt. Mai tîrziu, muribunda e vizitată la spital de soţia amantului, care a venit să se împace cu ea (simbolic, căci ea n-o poate auzi), însă pe măsură ce vorbeşte se înfurie. Cele două fiice ale protagonistului (10, respectiv 17 ani) sînt ultrahormonale (mai ales cea mică) şi ultramoderne (cea mare e accesorizată cu un prieten care arată ca o reclamă vie – sau antireclamă, depinde de privitor – la marijuana), dar sînt programate să se cuminţească progresiv şi pînă la urmă să-şi demonstreze delicateţea suf
