Mi-e groază şi de plictiseala mea, şi de a altora, şi am vrut să mă provoc să văd de ce mă sperie atît de tare. M-am gîndit să merg cît mai ţintit şi am căutat oameni despre care să fiu cît mai sigură că se plictisesc. Primele care mi-au venit în minte au fost vînzătoarele de bilete din chioşcurile regiei autonome de transport, numai că dintre acestea nu am văzut vreuna să fie singură, cît am umblat prin oraş. Fie erau cozi la bilete, fie în acel metru pătrat mai îngrămădiseră pe cineva cu care să stea de poveşti şi să le treacă urîtul.

Doamna care vinde ţigări

M-am oprit la doamna de la un chioşc ceva mai mare de un metru pătrat, de lîngă blocul meu. De cele mai multe ori cînd merg să cumpăr ţigări, e cu cineva în coşmelie. Mai are încă un scaun pliant, pe care îl oferă vizitatorilor care vin să o ţină de poveşti. Cînd am întrebat-o dacă se plictiseşte, s-a uitat la mine zîmbind larg de tot, cu o privire în care jur că am văzut condescendenţă, ca şi cum plictiseala ar fi un lux pe care nu şi-l permite, fiindcă ea are nevoie să lucreze, oricum ar fi. Apoi, totuşi, a răspuns, folosind pluralul, cu toate că era singură: „Draga mea, nu ne plictisim…“ Părea totuşi încîntată că m-am pus ciuci şi că o privesc în ochi, cînd majoritatea lumii nu îi vede decît mîinile prin gemuleţul deschis. Am întrebat-o de frig să mai degajez aerul de stînjeneală: „Sigur că mi-e frig, dar ce să facem? E ceva încălzire, dar nu prea. Plictiseală? Nu: vindem ţigări şi aranjăm marfă“. Am insistat. Nici măcar noaptea, cînd nu prea sînt clienţi: „Este marfă… şi ascultăm radioul. Ce altceva să facem? Ascultăm radioul că avem radio“. N-am mai continuat discuţia. Eram peste măsură de stînjenită, chiar dacă îi spusesem că voiam să aflu cum se descurcă pentru că voiam eu însămi să mă angajez.

Taximetristul

Cu taximetristul discuţia a mers mai natural. Era un bărbat de vîrs