- argument -
În 1993, Alex. Leo Şerban făcea un dosar în care se întreba cum mai stăm cu plictiseala: „«Despre plictiseală? Pe nişte vremuri ca astea?... Curat frivolitate!» Întîi că remarca de mai sus este, ea însăşi, de o mare plictiseală. Apoi, nu ne-am propus să reabilităm plictisul: ar fi fost o întreprindere vană şi vanitoasă. Dar nici nu putem să-l ignorăm: plictisul există, oricît am vrea să nu, oricîte piedici am pune în calea lui… Pasienţe, radiouri, gherghefuri şi cărţi – nimic nu ajută: pînă la urmă, distracţiile însele se întorc împotriva noastră, aducînd, în loc să alunge, acest venin – plictiseala. (…) Vremurile pe care le trăim par să dea dovadă de o inventivitate ieşită din comun pentru a goni urîtul.“
Nu-mi mai aduceam aminte de numărul Dilemei coordonat de către Leo cînd am decis să revizitez această temă. Pe vremea aceea eram la liceu, citeam Dilema, şi mă plictiseam îngrozitor la orele de matematică.
DE ACELASI AUTOR Lumea s-a schimbat Mexicul meu cît o boabă de năut Un caz: Mircea Cărtărescu Nebunii ani '90Texturile plictiselii nu par să se fi schimbat prea tare în cei aproape 20 de ani cîţi au trecut. Am fost mirată s-o regăsesc actuală şi în formă maximă. M-am gîndit că e o stare care ar putea rezista şi unui dezastru atomic. O ducem cu noi şi apare exact cînd te aştepţi mai puţin. Acasă, în vacanţă, la mare sau la munte, pe Facebook, la serviciu. Nu-mi spuneţi că trăim vremuri neplictisitoare, că nu despre asta e vorba. Din contră. Nebunia, rutina, cursa şobolanului în care sîntem prinşi în fiecare zi au un preţ pe lumea asta. Şi noi îl plătim. Nu-i de mirare că ne apucă angoasa, urîtul, plictiseala, lehamitea.
Cum scăpăm cînd ne-a încercuit? În ce fel visăm la ea cu ochii deschişi cînd pare atît de îndepărtată (un fel de fata Morgana)?
Combinaţia singurătate plus plictis egal literatură? Plictiseala s-a născut
