● Alexandru Andrieş, Incorekt, A&A Records, 2011.

Muzica lui Alexandru Andrieş îmi stîrneşte nostalgii de Costineşti postrevoluţionar şi adolescenţă în România protocapitalistă. După ce am scăpat de Ceauşescu, ne-a apucat o poftă de muzică nebună, susţinută din plin de pirateria pe atunci legală (în absenţa unei legi de profil). Marketingul românesc încă bîjbîia, şi la radio nu prea auzeam reclame, primele posturi FM dădeau, cît era ziua de lungă, topuri şi emisiuni de muzică de toate genurile, cu care nu mai puteam ţine pasul. Pe Petre Magdin nu-l împinseseră încă după miezul nopţii, televiziunile nu prea aveau conţinut pentru emisiuni şi umpleau spaţiul cu prinos de jazz şi rock, iar la Costineşti dormeam cu radiocasetofonul mergînd toată noaptea, dormitul pe muzică avînd un farmec aparte. Printre altele, s-a abuzat şi de muzica lui Alexandru Andrieş, dar şi de statutul său de disident satirist, căci pe atunci era un subiect deosebit de important – întrebarea despre unde ai umblat în ultimii cinci ani era pe buzele tuturor.

DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Cu mintea mea de atunci credeam că Andrieş era mai mult disident decît muzician, iar bancurile lui nu puteau supravieţui schimburilor de generaţii şi desensibilizării. Cu mintea de acum, cred că Alexandru Andrieş e un Leonard Cohen al nostru (mă rog, să fim patrioţi şi să spunem că Leonard Cohen e Andrieş al lor), un etern valabil. Amîndoi sînt poeţi care n-au încăput în poezie şi au dat pe dinafară, găsindu-şi adăpostul în muzică. În unele privinţe îl prefer pe Cohen, pentru melodia vibrantă şi învăţăturile de viaţă. În alte privinţe, pe Andrieş, care face totuşi mai multă muzică decît Cohen. Adică are cu el o trupă, nu doar îngînători, şi cîntă ceva mai multe decît folk-ul minimal, în ultima vreme aproape recitat, al faraonului canadian. Alexandru