Din când în când, prea des din păcate, îmi ajung la urechi jalnice poveşti vânătoreşti, iar fotografiile ce-mi parvin de la "surse” le confirmă urăţenia. Ferită de ochii lumii, la adăpostul pădurilor carpatine - cât a mai rămas din ele - prostia omenească e în floare şi mereu în acţiune sângeroasă. Fie că se lăfăie sub pălăriuţa vreunui director de "clasică” asociaţie judeţeană de vânătoare şi pescuit – AJVPS - , fie că zace sub pălăria cu boruri largi a vreunui fălos şi obez patron de firmă comercială cinegetică, sau de club vânătoresc privat, fie că priveşte prin ochelarii icteric-fumurii ai "clientului” plătitor şi cu armă scumpă, prostia este unică şi vânjoasă.
Nu vorbesc de prostia tolomacului, cea care îmbracă formele oligofreniei, ci de prostia sprinţară: stăpâna nesătuilor de bani, gipane, ţoale de firmă, piţipoance şi vile cu "plasme” cât tabela de marcaj din Ghencea, cei al căror succes în viaţă se cere confirmat inevitabil prin dobândirea şi expunerea trofeului de "vânat mare”. Blana şi craniul ursului brun sunt un astfel de obiect.
De peste 20 de ani, Carpaţii sunt raiul crimelor cinegetice, iar ursul brun - în ciuda legilor europene care îi asigură "protecţie integrală” -, a ajuns ţinta glontelui oricărui nichipercea îmbogăţit , occidental sau autohton. Mezelarul cu portofel gros sosit din Barcelona, croitorul de lux din Frankfurt, "regele sucurilor” din Franţa ori te miri ce fost sportiv abia alfabetizat ajuns afacerist, devin brusc clienţi conform sloganului de chelner "clientul nostru, stăpânul nostru”. Obligatoriu de satisfăcut prin asasinarea ursului, ei beneficiază de temenelile gazdelor – nişte silvicultori frânţi de şale, pripăşiţi în cinegetică -, cele care, ultimilor, le confirmă funciarul cuget de iobag. Cel pe care nu îl poate ascunde niciuna dintre mărfurile mai înainte enumerate, achiziţionate, la propriu, pe "blana ursului d