Există trei borne obligatorii pe traseul suspicionitei româneşti în tranziţie.

România de după 1989 are corp de adolescent şi fişă medicală de pensionar. Fragilă până la nevroză şi vulnerabilă de la prima veste proastă a ştirilor până la ultimul cod roşu al specialiştilor, ea deschide uşa multor maladii şi le invită înăuntru, silită de cutuma şi de mitologia ospitalităţii. Mai mult, pacientul care răspunde la numele de România se comportă atipic. Departe de-a încerca să se smulgă din robia bolilor, România întreţine raporturi afabile cu unele dintre ele. Asta şi din cauza decalajului dintre românul real şi cel plăsmuit de flaşnetele mitizării, în colaborare cu patrioţii cu normă întreagă. ­Căci românul adevărat seamănă destul de puţin cu versiunea abuziv-folclorică pe care ­ne-am deprins s-o exportăm prin albume cu iz de enkomyon. Distanţa mare dintre scorneală şi realitate e unul dintre motivele pentru care bolile de tranziţie ni se instalează atât de uşor în ogradă şi dispar atât de greu. Sau nu dispar deloc. Care sunt aceste boli? Tratatele de medicină nu le numesc, dar le găsim în metaforistica noastră de uz imediat. Cele mai frecvente - şi totodată cele mai dăunătoare - sunt suspicionita, scenareea, duplicitoza şi caprovecinita (copyright pentru ultimul termen: Dan C. Mihăilescu).

Competiţia e acerbă, desigur, dar dintre cele patru suspicionita mi se pare prima în clasament. Nu-i vorbă, religia bănuielii are tradiţie în România. Şi de ce, mă rog, îşi surclasează suspicionita rivalele? Din mai multe pricini. Fiindcă în trecut, pe vremea când era preferabil să nu vorbeşti, să-ţi acoperi ochii şi ­să-ţi astupi urechile, ea a funcţionat drept surogat al prudenţei. Fiindcă e mai simplu să ţeşi urzeli în jurul altora decât să clădeşti ceva rezistent prin propriile tale puteri. Fiindcă admiraţia a devenit o noţiune vetustă, iar grădina ei s-a lăsat năpădită