„Plictiseala – stare sufletească apăsătoare, uşoară depresiune morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupaţie sau de o ocupaţie neatrăgătoare, de monotonie; gol sufletesc, urît, plictis.“ (DEX)
Plictisiţi de rutină, plictisiţi de singurătate, plictisiţi de nepăsare, plictisiţi de lecţii, plictisiţi de viaţă, plictisiţi de moarte...
De mai multe feluri şi de mai multe intensităţi, pasageră sau recurentă, blîndă ori enervantă, apatică sau agitată, plictiseala îmi apare acum drept un subiect la fel de universal precum dragostea şi teama, precum vinul şi bucatele, precum...
De unde vine? Unde dispare? Cum să ne ferim de ea? Inutil. Este o stare a sufletului pe care mulţi am trăit-o. În modul nostru personal, paroxistic sau lîncezit, acceptînd-o sau, din contră, respingînd-o. Fiecare am putea-o descrie în fel şi chip, iar limba română ne pune la dispoziţie o sumedenie de sinonime spre a o denumi (urît, anosteală, lehamite, zălăzeală, sastisire, stenahorie). Dar ceea ce mi se pare interesant nu este nici taxonomia, nici profilaxia plictiselii, ci, mai degrabă, un anume fel de plictiseală pe care îl percep ca devenind un mod de viaţă periculos.
Esenţa sa este cuprinsă/surprinsă în expresiile „mor de plictiseală“ şi „sînt plictisit de moarte“. Două variante ale aceleiaşi sintagme, care spun ceva despre miezul stării de plictiseală. Şi o spun într-un mod mai sugestiv decît ar face-o o seacă definiţie de dicţionar, dar şi într-un mod mai simplu, mai percutant decît formulările de tip aforistic. Deşi aparent metaforice, aceste două expresii banale şi modeste, ce aparţin limbajului comun, trimit în modul cel mai direct cu putinţă, fără zorzoane şi fără ocolişuri, la asocierea dintre plictiseală şi moarte. Iar aici nu-i loc pentru metaforă. Plictiseala este o stare de moarte a sufletului (fie ea şi tranzitorie, dar nu mai puţin moarte). Ne aflăm î
