La prima vedere, e doar statistică: România – o ţară „eminamente agrară“ – importă mâncare de peste trei miliarde de euro pe an, iar în anul agricol de vârf 2011 importurile agroalimentare au atins recordul istoric de 3,7 miliarde de euro.

Tot statistica arată că alimentele importate au preţuri mai mari, exprimate în euro pe tonă, decât cele trimise la export. Mai mult, ceea ce exportăm noi nu sunt alimente, ci materii brute din care am putea face alimente; de cealaltă parte, ceea ce importăm nu sunt materiile brute care ne lipsesc pentru a face alimente, ci preparatele finale, în cele mai sofisticate forme de finisare. Exportăm tomate şi importăm ketchup. Exportăm fructe şi importăm dulceaţă. Vindem legume şi cumpărăm zacuscă. La toate categoriile (de alimente, dar şi de alte produse) exportăm brutul şi importăm preparatul. Cam asta se întâmplă la nivel macro cu agricultura şi economia noastră, am putea fi găsiţi oricând - ca în „Rapsodiile de toamnă" ale lui Topârceanu - „sub trei grăunţe, morţi de inaniţie".

Dar asta e doar statistică. Realităţile din agricultura şi industria noastră agroalimentară ironizează şi mai crunt logica economică. În timp ce merele din Voineşti sau piersicile din Dobrogea se strică în depozite, fabricile de suc importă piure şi nectar de mere şi de piersici, iar statul încondeiază programe „de sprijin" pe care fermierii nu le pot accesa. În timp ce crescătorii de vite sunt umiliţi cu preţuri derizorii la achiziţia de lapte, comercianţii importă „lactate" în care nu găseşti urmă de lactoză. În timp ce carcasele de porc se ieftinesc, mezelurile de porc se scumpesc. Castraveţii cruzi din hipermarketuri sunt mai scumpi decât castraveţii muraţi din pieţe. O ţinem tot aşa de mai mulţi ani, dar niciun oficial dintre cei care s-au perindat pe la „butoanele" agriculturii n-a luat vreo măsură.

Ce i-a determinat pe români să import