Atmosferă grea, de vulcanizare intelectuală. Invitaţii sunt umflaţi să plesnească. Plini de ei. Încearcă să-şi ascundă complexele. \"Subiectul Ungureanu\", cu diplomă la Oxford, îi jenează ca un ciorap supraelastic.
Claudiu Elwis Săftoiu (Elwis nu e vreun nume conspirativ, moştenit de la SIE, nici vreun alint al lui Băsescu, din vremea când se gudura prin curte la Cotroceni, aşa l-au botezat ai lui) se foieşte pe scaun, nu-şi găseşte locul.
Ochii i se învârt în cap, bătând tactul rostirii, cuvintele i se rostogolesc greu, prin gură, cu uruitul unor bile de popice. Prin sita lexicală se scurg vorbe grele: "Ce mă miră pe mine este această acribie cu care (Ungureanu – nota mea) acceptă foarte repede poziţii în evoluţia sa de carieră, fără să realizeze incongruenţele salturilor". Sic! Să mor eu!
Cel mai bine se simte când vorbesc alţii. Atunci, Elwis râde cu toată faţa. Fiecare element al fizionomiei lui, de la sprâncenele jucăuşe la bărbia voluntară, de bărbat trecut prin şcoala de spioni, acompaniază ironiile colegilor de platou.
Îl admiră tainic pe Nistorescu, pentru felul cum îşi ridică nasul să te privească de sus prin ochelarii căzuţi, cu privirea fixă, spălăcită. Mamă, te face să te simţi ca un vierme. A încercat şi el acasă figura asta, în oglindă, dar a renunţat, când îşi dădea capul pe spate, i se vedeau firele din nas.
Şi mai mult îi place lui Elwis de Ciuvică. Nebărbierit, veşnic cu venele umflate la gât, roşu la faţă de indignare. Hi hi, telespectatorii nu ştiu că, în pauzele de publicitate, odată se schimbă şi se face om normal la loc. I-ar plăcea să fie Ciuvică. Măiestrie de artist! Şi aşa de impetuos!
Tocmai a aflat că vorba asta nu înseamnă ce ştia el, e mult mai complicată. Le-a explicat domnul profesor Alexandru Athanasiu, cu glasul lui ca mierea, care te unge la inimă.
I-auzi numai: "S
