Puţină lume ştie că iniţial, Dorel Vişan se pregătise să devină învăţător, şi a fost dascăl, la Şcoala de aplicaţii, şi apoi, profesor de Educaţie fizică, într-o şcoală generală.

Cei mai tineri îl identifică drept Senatorul melcilor şi-i folosesc replica „Fir-aţi ai dracu' cu melcii voştri!" pe post de vorbă de duh în situaţii dificile. Cei care sunt „mai vechi în societate", cum îi place să spună, îl cunosc drept Nea Tăticu din „Declaraţie de dragoste", Popa Furtună din „Pădureanca", ori drept Regele Iacob. Cariera lui înseamnă aproape 70 de filme şi probabil câteva sute de piese de teatru, de-a lungul a peste patru decenii. Deşi nu se recunoaşte drept „nostalgic", spune că în ciuda „şcolii comuniste" în acei ani au fost create filme memorabile, în timp ce în ultimii ani, şi în ciuda premiilor de la festivaluri, filmele recente sunt „făcute" şi nu te mai cheamă să le vezi şi a doua oară.

„Weekend Adevărul": Sunteţi născut în 1937 la Tăuşeni, lângă Cluj, aşa că aţi deschis ochii, cum se spune, în plin război, dar pe un tărâm probabil ferit de neplăcerile pe care acesta le presupune... Cum a fost copilăria?

Dorel Vişan: A fost copilărie! Pe vremea aceea, copilăria era copilărie şi toate etapele ei erau marcate de diferite responsabilităţi. În primul rând eu am avut norocul să mă nasc şi să trăiesc într-un sat unde funcţiona bunul-simţ. Dumnezeu făcea parte din familia oamenilor. Aşa a fost copilăria mea şi asta a fost copilăria multor copii din acele vremuri, din zone sărace şi simple, care s-au ridicat apoi. Totul era legat de muncă, nimic nu era în afara muncii. Fiecare individ avea sarcina lui, de la cel mai mic şi până la...

Care era a dumneavoastră?

În primii ani, pe la 3-4 ani, erau sarcini legate de îngrijirea animalelor, în special mieii, mergeam cu mieii. Iar „colegul" meu, din ce îmi amintesc, era un co