Cînd eram mică, mergeam la bunica mea şi vedeam cîte 20 de suluri de hîrtie igienică chinezească, galbenă, puse bine în baie – mi se părea ceva nefiresc şi umilitor. Aşa cum mă revoltam împotriva bietei furnici din binecunoscuta fabulă, tot aşa protestam împotriva nevoii de a acumula diverse lucruri, cu prea mult timp înainte de a fi folosite. Împotriva unei dominaţii a obiectelor utilitare.

Ideea mea de atunci era că nu trebuie să laşi meschinele chestiuni materiale să pună stăpînire pe tine, pe gîndurile şi timpul tău. Achiziţionarea categoriei de obiecte utilitare numite provizii mi se părea o acţiune umilitoare şi sub demnitatea unei persoane spontane, creative şi idealiste (cum mă credeam pe atunci).

De altfel, nici nu prea observam acest tip de obiecte. Pînă la o anumită vîrstă, partea practică nu prea există (sau cel puţin aşa s-a întîmplat în cazul meu). Orice menţionare, din partea adulţilor familiei, a treburilor necesare părea o blasfemie.

DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuObiectele pe care le observam erau cele de alt tip: estetic-afective. Un afiş cu Beatles, care bătuse cale lungă de la Paris pînă în camera mea din România ceauşistă, era printre primele lucruri pe listă. Un caiet chinezesc învelit în ceea ce părea mătase roz, în care îmi ţineam jurnalul, intra în aceeaşi categorie. O mini cvasipanteră roz din cauciuc, pe care scriam tot soiul de mesaje autoadresate, esenţiale pe moment… Un casetofon plat, mono, de tip culcat, la care am ascultat în disperare Abba, Beatles, Simon & Garfunkel. Cu carneţelul alăturat în care scoteam cuvintele – play şi rewind, play şi rewind… Caietele de şcoală propriu-zise, la sfîrşitul cărora mă războiam, unilateral, cu băieţii care îmi plăceau şi cu numele lor.

E drept că, în cameră, mai exista o oglindă mare, pe o toaletă. Sin