Se întîmpla ceva cu ea. De cînd era mititică, observase că atunci cînd îşi spunea “acum sînt fericită”, în cîteva minute se alegea praful şi pulberea. Moloz. Conştientizarea hulpavă a fericirii făcea ca din CLIPĂ să nu mai rămînă aproape nimic – doar nişte zdrenţe cenuşii…

“SÎNT FERICITĂ!” Şi apoi: STOP JOC!

(“Chiar aşa? Dar… am motive? E… adevărat? E… de bun gust? Nu mă fac de rîs? În faţa mea şi a Universului… Cît timp o să dureze firava mea stare-exaltare, deja înghesuită într-un colţ şi trasă de păr de gînduri parazite?”

Creierul omoară tot. Asta era concluzia. Rămînea doar perspectiva asupra unui moment din trecut. Asta da, era mai uşor… Sună bine: “Am fost fericită, atunci…” Inconştienţa prezentului legitimată fiind de memorie, onoarea pierdută era salvată. Un fel de: “Am ştiut eu bine, de m-am bucurat! Vedeţi? Nu sînt chiar aşa de inconştientă.”

Ca de pildă atunci cînd a deschis obloanele verzi şi scîrţîinde ale ferestrei, în camera unui hotel din Trieste, într-un septembrie de demult, dimineaţa. Lumina puternică a izbit-o în faţă, aşa că şi-a lăsat ochii în jos şi a privit în curtea mică şi îngrijită. Ce CLIPĂ! Şi atunci a simţit cum vine EA, mai violentă şi tulburătoare ca niciodată…

“Cum-să-fac-să-te-păstrez-mai-mult-timp?

CUM SĂ FAC?

Să-înregistrez-tot-să-nu-pierd-nimic:

Bate inima tare – o aud.

Îmi dau lacrimile.

Sînt înfoiată şi înfiorată ca o pisică mîngîiată. Torc.

Copacul e verde (un tei), cerul e albastru, gardul roşu, dalele albe, pisica neagră.

Nu vreau să se termine.

Nu vreau să se termine.

Nu vreau să se termine.”

Şi apoi, cu ochii cîrpiţi, cu părul ciufulit, a deschis obloanele, din nou… şi iar… şi iar. Ca o secvenţă nereuşită, filmată la nesfîrşit. Motooooor! Îşi spunea că dacă repetă gestul, inima va fi păcălită. Dar pînă cînd?

Şi în interior – discursul, de n