Mâine e zi însemnată în Calendarul Popular al românilor şi e bine să luăm aminte. „Îi zi rauă de tăt feliu de boli… ciumă… vărsat… friguri, că Domnu’ Dumnezău i-o dat Sfântului să ţână toate boalele din lume şi să facă ce-o vre cu iele păntru uamenii răi… Haralambu de ciumă… aşe să spune… ţâne moartea într-un drot şi-o slobode la hăi cu inimă neagră.” (Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”).
Sfântul Haralambie, Haralam „de ciumă” sau „de boale”, cum îi spun ţăranii, a primit de la Dumnezeu putere asupra morţii şi a bolilor cele rele, multe dintre ele fiind fără de leac în veacurile trecute. Anticipată în Calendarul Popular încă din luna ianuarie prin „Atanasia Ciumelor”, sărbătoare peste care s-a suprapus praznicul Sfinţilor Atanasie şi Chiril (consideraţi şi ei apărători de boli), ziua de 10 februarie este respectată cu stricteţe în toate zonele ţării.
Despre Sf. Haralambie circulă multe legende, toate dintre acestea încercând să explice marele har cu care a fost învestit de Dumnezeu: „Sfântul Haralambie, care fusese dintru-întâi cioban la oi, a învăţat de la un doftor lecuirea tuturor felurilor de boli şi, tămăduind oamenii fără plată, lumea l-a făcut Sfânt. Ivindu-se însă într-un rând Ciuma, oamenii au început să moară cu droaia şi, în puţină vreme, a rămas singur, singurel. Dumnezeu i-a dat atunci Sfântului Haralambie Ciuma în seamă. De atunci, el ţine Ciumele de păr, ca să nu-şi mai facă de cap, cum şi-au făcut cu ai lui. Câteodată le scapă, şi atunci Ciumele se reped în lume ca lupii între oi. Deosebirea este numai că lupul omoară cât omoară şi se duce, în vreme ce Ciuma ia de-a rândul, şi pe bun, şi pe rău, până bagă Sf. Haralambie de seamă, şi o strânge din nou din lume, înhăţând-o de păr”. (I. Candrea).
Într-o altă legendă, Sfântul e răzbunător şi cumplit. Cu toate că ţine Ciuma legată de grumaz cu un lanţ de fier, îi
