N-am scris pentru România şi nici pentru patronii gazetelor. Am scris aşa, ca să mă cred Dumnezeu.
La opt şi jumătate dimineaţa, în staţia Dristor 2, metroul este plin ochi şi nu mai pleacă. Mă ţin de bară. Ce-o fi păţit de nu mai pleacă? A îngheţat linia? A rămas înzăpezită garnitura din faţă? Numai aiureli îmi trec prin minte. „Fir-ar a dracului de ţară!", aud tunetul unei voci, chiar lângă mine. Trag cu ochiu': un tip între două vârste, bine îmbrăcat, bine bărbierit, nu-i nici beat, nici „plecat de-acasă". Se grăbeşte. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, cu o înjurătură de ţară.
Pentru că metroul nu mai pleacă, încerc să-mi amintesc ce am făcut eu pentru România. Am învăţat cât m-a dus capul. Dar pentru mine am învăţat, nu pentru România. Am învăţat şi la liceu şi liceul m-a trimis la muncile agricole, la cules porumb, sfeclă, cartofi şi ceapă. N-am cules pentru România, ci pentru a umple mai repede remorcile tractoarelor, să scăpăm dracului de ploaie şi de noroaiele astea! Am făcut armata la marină. Am fost un soldat prost. Dacă un bombardier american ar fi decolat din Turcia şi mi-ar fi atacat ţara, în acei ani în care România era în Tratatul de la Varşovia, copilotul m-ar fi doborât cu un scuipat. Şi poate azi, o stradă mi-ar fi purtat numele: Sublocotenent Petre Barbu. Apoi am ajuns inginer şi m-am dus să muncesc la o fabrică de râşniţe de cafea. Am păzit strungari, noaptea, în schimbul trei, ca să nu doarmă pe sub strunguri. Inginerul-şef m-a trimis într-o delegaţie de trei zile să aduc de la combinatul siderurgic din Galaţi un vagon cu tablă. Tablă pentru fabrică şi pentru ţară! Şi atunci am avut de ales: să aduc tablă de la Galaţi sau să fug la o iubită din Timişoara? România sau femeia? Vagonul cu tablă n-a intrat niciodată în curtea fabricii de râşniţe. La Revoluţia din decembrie '89 am stat în fabrică, s-o apărăm de terorişti, şi m-am uitat
