O tăcere grea îşi face loc între noi. Se tîrăşte insidios şi mă gîtuie. Îmi dreg vocea. „L-ai mai văzut pe Popescu?“ Popescu e cunoştinţa noastră comună, singurul element care ne leagă. În rest, nu ştiu nimic despre omul de lîngă mine. Ne-am întîlnit o singură dată la o petrecere şi tot ce ştiu despre el e că nu-i plac icrele şi că are o obsesie cu spălatul pe mîini. Slabe puncte de sprijin pentru a porni o conversaţie cale de vreo patru staţii de metrou. Întîlnirea a fost bruscă, ne-am pomenit faţă în faţă, prea tîrziu ca să ocoleşti preocupat şi ţintind privirea oriunde altundeva, prea tîrziu să alegi un alt vagon, prea tîrziu. Feţele noastre lungi şi tropotitul uşor din picioare, ferind restul călătorilor şi încercînd a păstra o distanţă constantă între noi doi, nu făceau situaţia mai suportabilă.
„Eeee, Popescu!“, se lumină semicunoştinţa. Înainte de a ofta uşurată că respectivul are să-mi povestească ceva despre amicul nostru comun, omul completă obidit: „Nu l-am mai văzut de la petrecere“. Minunat! Ce mă fac acum? Ce să-i mai zic? Mă înfuria şi faptul că păream a fi singura care se chinuie să işte o boare de comunicare. „Ce frig e!“ – mai zic, gata-gata să mă podidească şi rîsul, şi plînsul în acelaşi timp. Dar, slavă Domnului, remarca a mişcat motoarele încleiate ale conversaţiei noastre şi omul a început să povestească despre cum nu i-a pornit maşina în dimineaţa aia. N-am mai ascultat pe nimeni cu atîta interes. Am ajuns la staţia la care trebuia să cobor şi tipul nu terminase istorisirea. M-am scuzat, am fugit spre ieşire şi a rămas că „la revedere, mai vorbim“. Eh, acel „mai vorbim“ total nesincer, suma tuturor gesturilor de complezenţă.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpNu e singurul gen de rateu de comunicare. Sigur, e penibil şi jenant, dar nu într-atît de enervant ca încercarea de a
