Cu toţii ne aflăm în faţa unei întrebări interesante – de ce tace comunitatea internaţională, de ce nu reacţionează în niciun fel în faţa gravelor încălcări ale drepturilor omului, ba chiar în faţa atrocităţilor comise de către guvernul de la Damasc?

Câtă vreme va continua această atitudine? De ce statele care prin tradiţie reprezintă adevăraţi apărători ai drepturilor omului, nu reacţionează decât palid, ineficient, cu maximă reţinere diplomatică? De ce organizaţiile internaţionale specializate în apărarea drepturilor omului sunt astăzi atât de puţin vocale?

Agenţiile internaţionale de presă au raportat la sfârşitul săptămânii trecute uciderea a aproximativ 200 de oameni şi rănirea mai multor sute într-un bombardament al forţelor armate siriene asupra aşezării civile Homs, femei, copii, cei mai mulţi din acelaşi cartier al localităţii, au fost ucişi fără discriminare în ceea ce este prezentat ca episodul cel mai sângeros dintr-o represiune a guvernului Sirian contra revoltelor civile.

În ianuarie, ONU declara că, în ultimele luni, aceeaşi soarta au avut-o peste 5.400 de cetăţeni sirieni, iar aceste acţiuni au continuat cu masacrul din Homs şi cu alte zeci de morţi, rezultat din conflicte care tot săptămâna trecută au avut loc în capitala Siriană.

Sâmbătă dimineaţa, în 4 februarie, Consiliul de Securitate s-a întrunit pentru a încerca să adopte o rezoluţie prin care în mod explicit să ceară schimbarea regimului, discuţiile au fost blocate de refuzul Rusiei şi al Chinei care au o viziune diferită şi care au arătat prin acţiuni ulterioare că favorizează negocieri cu actualul guvern sirian. O atitudine considerată de unii chiar de către secretarul general al ligii arabe, Nabil Elaraby, ca având puţine şanse de reuşită.

Explicaţia atitudinii rezervate a decidenţilor politici globali pleacă de la poziţia geo-strategică a Siriei. Siria nu este Libi