Cunosc atît de bine cuvîntul ăsta, încît mi s-a părut de multe ori că a devenit o a doua piele. Se întîmplă în atîtea feluri, încît, de fiecare dată, am avut senzaţia că i-am prins în sfîrşit semnificaţia greoaie şi păguboasă. Pe vremea cînd eram mică, a te plictisi echivala cu a pierde vremea. Sigur, multe nu erau de făcut. Puteai citi, puteai să te joci cu prietenii prin jurul casei, ascultai muzică la magnetofon/pick-up/casetofon, scriai în oracole, îi filai de departe, mereu cu cîte un grup de prietene cointeresate, pe potenţialii iubiţi. Dar iubiţii rămîneau potenţiali, şi zilele – foarte lungi. Exista un moment anume, între 2 şi 5-6 după-amiaza, cînd, voiai, nu voiai, trebuia să te confrunţi cu faptul că timpul se prelinge ca un şarpe bătrîn şi obosit, a cărui coadă se întindea pînă la –∞. Stăteam întinsă în pat şi număram dungile proiectate pe pereţi de jaluzelele lăsate peste ferestre. Aşa a arătat plictiseala între 5 şi 10 ani. După aceea, plictiseala a devenit nerăbdare, şi, din 1989, anul care pentru mine a însemnat şi intrarea la liceu, rareori am mai avut timp să mă plictisesc. Aşteptam să se întîmple lucruri, ştiam că vor veni, şi asta mi-a creat şi o complicitate, desigur, naivă, cu timpul.

DE ACELASI AUTOR Numărul de aur „În altă parte” "Chestionarul lui Proust" În sfîrşit, acum îl privesc pe Vlad, băiatul meu de 3 ani şi jumătate. Deocamdată, printre munţii de jucării, piese lego, cărţi şi filme, nu prea are cînd să se plictisească. Priveşte filmele de un infinit de infinite de ori. Le joacă, participă, zboară cu Astrid, stinge focul odată cu Donkey, o iubeşte pe Fiona cea urîtă, străbate oceanul cu Dory şi Marlin şi se chinuieşte să urce scările cu Po. Cînd ceva nu iese bine la noi în casă, mă încrunt spre Florin: „Nu ne spălăm la subraţ în lacul lacrimilor sacre“. Florin îmi răspunde: „Nu e distracţie pentru Harpo“. Le-am învăţat pe dina