Caut o explicaţie scurtă şi la îndemînă a plictiselii. Dacă nu e pur şi simplu efectul inactivităţii, atunci ar trebui să fie apanajul celor sătui de propria viaţă. În familia mea s-a transmis prin tradiţie orală sintagma „lene cu slăbiciune“. Ori de cîte ori vreun copil se văita de plictiseală, era tratat cu empatie, „da, ştiu cum e, simţi o lene cu slăbiciune“... Cred că această expresie cuprinde perfect ambele chipuri ale spleen-ului. El nici nu s-a născut, nici n-a murit, este anistoric şi peren. Dar nu şi omniprezent.

Mai precis, afirm că plictiseala nu este trăită şi nici măcar cunoscută în lumea rurală, pentru simplul motiv că satul (cel vechi, pentru că cel nou funcţionează diferit) nu cunoaşte loisir-ul, adică ţăranul nu are timp liber. Celor care vor contraargumenta cu numărul nesfîrşit de sărbători, creştine sau nu, pe parcursul cărora norma nescrisă impune interdicţia de a munci, le voi răspunde că sărbătorile satului nu oferă nici o secundă de stat degeaba. Sărbătoarea începe cu pregătirile: de cele mai multe ori, primenirea integrală a gospodăriei – adică o curăţenie mare – şi a individului – adică postirea, fie ea a gurii (fără produse animale şi fără vorbe rele), fie a privirii (fără indiscreţii şi fără păcat). La sărbători omul se roagă la biserică sau la cimitir, se împacă cu vecinii, se împărtăşeşte din hrana comună la hramuri sau la praznice, joacă la horă şi pune la cale viitorul apropiat, la cîrciumă. Se schimbă informaţii şi se transmit veşti între cele două lumi – a celor vii şi a celor adormiţi –, se iau uneori decizii importante pentru comunitate. Dar mai ales, cuvintele, gesturile şi purtările sînt atent supravegheate şi amendate de către cei bătrîni, pentru a nu fi încălcate datinile locului.

În restul timpului, se mănîncă, se munceşte la cîmp, se trebăluieşte în gospodărie, se cresc copii, se bîrfeşte pe şanţ, se roagă la