De fiecare dată cînd citesc o ştire despre programul nuclear al Iranului, despre Revoluţia Islamică sau despre cine ştie ce declaraţie belicoasă a lui Mahmud Ahmadinejad, îmi amintesc imediat de-o imagine din Persepolis, romanul grafic al Marjanei Satrapi: două femei se holbează acuzator, pe sub vălul ce le acoperă aproape toată faţa, la o fetiţă care ţine ascuns, la spate, un disc cu ABBA. La rîndul ei, imaginea îmi aminteşte de cum trebuia să mă feresc, chiar şi în 1990, de profesorii severi sau de colegii pîrîcioşi pe cînd ascultam la walkman casete cu Pink Floyd sau (Doamne, fereşte!) cu Metallica. Într-un stat totalitar (sau de-abia ieşit din dictatură) e o infracţiune să fii nonconformist. Iar rîsul e o ofensă adusă autorităţilor.
Marjane Satrapi a înţeles foarte bine asta şi şi-a văzut mai departe de nonconformismul ei. În Persepolis a povestit în imagini cam cum era viaţa sub dictatura din Iran: de la obligaţia de a purta văl islamic trecînd prin interdicţia de a fuma sau de a bea alcool, de la reglementarea cu stricteţe a orelor în care se pot face întruniri publice (de pildă: petreceri) pînă la interdicţia de a asculta cutare muzică sau de a vedea cutare film. Filmul realizat după romanul ei (auto)biografic e interzis în Iran. În schimb, a fost văzut peste tot în restul lumii civilizate. Datorită lui Marjane Satrapi, milioane de oameni au învăţat care sînt cele mai răspîndite clişee despre Iran şi iranieni şi au priceput ce e dincolo de ele. Căci totul e construit din poveşti mărunte care se îmbină, precum piesele unui puzzle, într-o imagine (aproape) completă a balaurului care ne sperie acum cu experimente nucleare.
DE ACELASI AUTOR Cinci cuvinte - Anul cultural 2012 De ce s-a supărat Obélix - şi a plecat în Belgia Comunismul din cărţi Mulţumim, FILBSigur, e şi un risc în jocul autoarei: minimalizînd totul la scara unui joc de copii, reducî
