Potrivit Eurobarometrului din primăvara trecută, 56% dintre români au o părere pozitivă despre Uniunea Europeană. În timp ce media europenilor care au o imagine bună despre UE a scăzut cu 7 procente faţă de 2009, ajungînd la 40%, la români media a crescut cu tot atît. Dincolo de această relaţie cvasi-idilică cu UE, evoluţia discursurilor din România asupra Uniunii merge spre critici tot mai acide cu privire la construcţia europeană. O parte dintre aceste critici vin din faptul că românii se simt cetăţeni europeni de rangul doi şi consideră că ţara lor nu este suficient de luată în seamă în deciziile adoptate la Bruxelles. Amînarea în dosarul Schengen a creat sentimentul că regulile se pot schimba în timpul jocului şi a adus suspiciuni asupra corectitudinii procesului decizional. Apoi, reintroducerea permisului de lucru în Spania pentru români sau repatrierea romilor români ajunşi în Franţa nu au făcut decît să întărească senzaţia că, deşi am intrat în UE, nu avem tocmai acelaşi statut cu ceilalţi membri.

Discursurile anumitor politicieni europeni, nu întotdeauna de pe extrema eşichierului politic, care consideră intrarea României în UE în 2007 drept o greşeală, nu îmbunătăţesc situaţia. De altfel, cifrele ultimului Eurobarometru ne indică şi că, în ciuda susţinerii ridicate pentru integrarea europeană, românii sînt codaşi în ceea ce priveşte autoidentificarea cu cetăţenia europeană, situîndu-se sub media UE. Susţinem construcţia europeană, dar nu ne simţim la fel de europeni ca ceilalţi.

Această percepţie este legată şi de imaginea Uniunii Europene ca o entitate externă care „ne pune la punct“ atunci cînd greşim – fie prin rapoartele de ţară din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, fie prin suspendarea finanţărilor. Politicienii naţionali întăresc această percepţie folosind afacerile europene ca argumente în dezbaterile interne, fără a le