Dragul meu Osip, sper ca aceste rînduri să te găsească bine. Trec imediat la subiect, pentru că ţin de mult în mine scena ce urmează, cît şi implicaţia ei principală, alungită ca gîtul unui telescop în păcura unui cer de iarnă, înnoptat şi învelit de nori. Micuţul Alexei e abia un puşti, abia trecut din stadiul de puer în cel de tînără conştiinţă umblătoare. Scena începe cu descrierea tatălui, căzut, în halat, pe podeaua camerei, cu degetele de la picioare răsfirate în mod nefiresc. Mama e îngenuncheată alături de corpul străin, îi ţine capul în poale, plînge şi-i mîngîie părul cu afecţiune. În după-amiaza aceleiaşi zile, pe o ploaie torenţială, Alexei e agăţat de mîna cu pielea moale şi înnegrită de vreme a bunicii, privind în groapa unui mormînt aflat pe malul apei. Pe cînd coşciugul care conţine cadavrul tatălui omorît de holeră este coborît în mormînt, copilul aude un orăcăit. Mai multe broaşte, prinse în noroiul mormîntului, fac salturi caraghioase în încercarea de a sări peste buza gropii, dar cad înapoi, acoperite de pămîntul aruncat de gropari. Pe drumul spre casă, puştiul îşi întreabă bunica: „Oare broaştele alea or să poată ieşi din groapă?“. Bunica îi explică cum că n-au nici cea mai mică şansă. Dat fiind că tu ai ghicit de la primele rînduri că vorbesc despre scriitorul numărul 1 al patriei, ţi-ai dat seama şi că nu am recurs decît la o bucată care precede celebra Mama, piesa de rezistenţă a şcolii de literatură, un instrument folositor, cum îi spunea Lenin. Trebuie, însă, să recunoşti că fragmentul broaştelor e extraordinar. Şi sînt sigur că-ţi aminteşte de povestirea lui Joyce iar nu, cum mi se întîmplă mie, de propriul tău poem, unde, dacă înlocuieşti „epocă“ cu “Gorki“...: „Dar ţi-au zdrobit coloana vertebrală Frumoasa, biata mea epocă, Cu-n rînjet tîmp priveşti În urmă, plină de cruzime, făr’de vlagă Aşa cum dobitocul aflat în pragul bătrîneţi