La 5 martie 1953 încetase din viaţă I.V. Stalin, cel care s-a dovedit a fi, din perspectiva istoriei, cel mai mare „călău-zitor” al popoarelor! În 6 martie 1953, Scânteia apare în chenar negru, anunţând tragicul eveniment. Încep în ţară mitingurile de doliu, iar scriitorii sunt invitaţi (unii o fac din proprie iniţiativă) să dedice imnuri de slavă marelui dispărut.
În Scânteia, din 8 martie 1953, deplâng moartea tătucului, între alţii (activişti de partid, miniştri, directori de mari întreprinderi, stahanovişti, muncitori, ţărani, intelectuali, studenţi, elevi, pionieri etc., într-un cor bine orchestrat de ideologii ziarului – redactor-şef al Scânteii: Sorin Toma), şi numeroşi scriitori: Mihail Sadoveanu, Marele geniu al omenirii progresiste; G. Călinescu, O figură gigantică a istoriei, la care s-au adăugat în zilele următoare: acad. Raluca Ripan, Eugen Frunză, acad. Ştefan Vencov, Jules Cazaban, acad. Traian Săvulescu, Dan Deşliu, Maria Banuş, Camil Petrescu, V. Em. Galan ş.a. Între cei care au deplâns moartea lui Stalin se numără şi Petru Dumitriu.
El a trimis redacţiei un manuscris (sau i-a fost cerut), păstrat în arhiva domnului Nestor Ignat, fost, între 1945-1962, redactor şi redactor- şef adjunct la Scânteia, calitate în care a ţinut legătura cu o parte din scriitorii importanţi ai momentului, colaboratori la cotidianul principal al partidului. Unii îi trimiteau şi scrisori, pentru a negocia anumite cuvinte sau pasaje din articole (G. Călinescu, de pildă), alţii – ca să-i mulţumească pentru drepturile de autor primite (Demostene Botez).
Fragmente minime din articolul lui Petru Dumitriu, intitulat Meditaţii asupra vieţii, au fost publicate în numărul din 8 martie 1953 al Scânteii, cu titlul Viu între vii. Merită să comparăm cele două texte, pentru a vedea ce anume a păstrat cenzura, ce a eliminat şi ce a introdus în articolul publica
