A nins vârtos şi fără teamă. Încolţită din toate părţile, iarna s-a încăpăţânat să cearnă poveşti albe. Nescrise încă, şi tocmai de aceea ispititoare, unele neverosimile. Gem pietrele de atâta ger, şi cerul suspină după ce şi-a stins stelele. Deodată, şi-a pitit Soarele în hrubele nevăzute şi s-a mutat pe pământ. Să lumineze de aici, prin irisurile fulgilor de nea, şi să ne îmbie la nostalgii amorţite. Şi să ne îmbrâncească în lumea de basm a copilăriei, când iarna era o zână, iar noi visam că-i suntem prinţi. Netemători şi genuini. O aşteptam povestind-o şi repovestind-o din chiar clipa în care plecau berzele în ţările calde. De vreme ce pomii îşi scuturau frunzele şi roadele, iar ierburile piereau în noroaiele brumate, ce altă alinare pentru sufletele noastre gracile?
În timpul ăla mitic, primăvara era călăul iernii, şi cum să iubeşti un călău? Vara se târa tern şi lipsită de poezie, cu zăduful ei astupător. Toamna ploua înnebunitor şi cinic, un cimitir spre care curgea cortegiul naturii veştejite. Doar iarna îmi bucura sufletul, cu silueta-i zveltă şi albă, maiestuoasă. Ea aducea taina ce-mi strângea mirările niciodată limpezite. Aerul se răcea brusc şi îngheţa cât să-i simt gustul crud. Îl dumicam cu sfială, să-mi ajungă până la dezgheţ. Lucrurile prindeau contur sub pojghiţa de omăt, şi nemărginirea se îngusta în orizontul ceţos. Pârâiaşele încremeneau, ca şi bălţile, ca şi Oltul câteodată. Cândva şi Dunărea se făcuse pod de cremene sticloasă între români şi bulgari. Treceau unii dintr-o parte în alta cu săniile trase de boi şi intrau în legendă. Erau curioşi să-i pipăie pe ăia din Deal ori din Vale, după cum erau aşezaţi în vetrele lor grăniţuite de istorie. "Bă, frati-miu, da’ sunt ca şi noi, fir-am ai dracu", parcă am fi fraţi! Au tot două picioare şi două mâini, iar câţiva vorbesc româneşte, ce mai minunăţie!", ziceau islăzenii întorşi de pe
