A trecut mai bine de un deceniu de când la nivel declarativ România a adoptat principiul "statului minimal". Nivelul de o treime din produsul intern brut al veniturilor bugetare, printre cele mai mici din Europa, ne spune că ne încadrăm întrucâtva între aceste limite. Nedispunând de capital, statul a abdicat de la gestionarea companiilor pe care le deţinea în proprietate înainte de 1990. Fie prin privatizări, fie prin închiderea propriu-zisă a unităţilor productive. În ideea că statul este "cel mai prost administrator", acesta a ales să fie cel mai bun lichidator.

Problema este că odată cu dezindustrializarea României statul nu avea cum să nu tindă să devină minimal. Pentru că pur şi simplu nu mai avea cum să susţină un nivel de trai la care cetăţenii ar fi sperat în decembrie 1989. Învăţământul, sănătatea şi alte elemente de asistenţă socială au tins să îşi îngusteze atât aria prestaţiilor gratuite, cât şi numărul beneficiarilor.

Din păcate acest proces vizibil al de-democratizării serviciilor oferite de stat nu a fost însoţit - cum ar fi fost de aşteptat - de o micşorare a impunerii. Dimpotrivă, taxarea populaţiei este acum mai ridicată decât în regimul socialist, fenomenul fiind un rezultat al unei economii mai mici, în care doar trei milioane de oameni mai lucrează în sectorul privat, mulţi dintre aceştia tot plimbători de hârtii. Suportăm, astfel, cheltuieli publice fără cap, o clientelă tot mai grasă de pe urma contractelor cu statul neştiind ce este "statul minimal".

Această risipă a banilor publici drenaţi către prietenii politici nu este însă singura derogare de la proiectul "statului minimal". Desemnarea pentru formarea Cabinetului a fostului director al Serviciilor de Informaţii Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, pune în lumină, poate, cum nu se poate mai bine un alt aspect. Serviciile secrete sunt din ce în ce mai grase şi mai implicate în po