Un prieten din Washington, la rândul lui unul din cei mai apropiaţi prieteni ai lui Leonard Cohen, îmi spunea zilele trecute: „Probabil că ştii, dragul nostru Leonard a scos un nou album. Se numeşte Old Ideas. Îl ascult chiar acum.” „Şi cum e?” „Testamentar!” Râdem amândoi. Nu mă pot abţine să replic, tot râzând: „Atunci, ar fi cam al treilea testament pe care ni-l lasă!” Mă gândeam, desigur, la anterioarele albume „mortuare”, Ten New Songs (2001) şi Dear Heather (2004).

Şi poate chiar la volumul de poezii The Book of Longing – admirabil tradus în româneşte de Şerban Foarţă şi Cristina Chevereşan pentru Editura Polirom. În clipa când scriu aceste rânduri, prietenul meu din Washington se află la Los Angeles, pentru a sărbători alături de ilustrul autor de cântece deprimante (dar care sunt desăvârşite leacuri ale melancoliei) apariţia acestui nou album. E al unsprezecelea, într-o carieră începută în 1967, continuată decenii în şir într-un semi-anonimat plin de amărăciune, şi ajunsă astăzi – cam de pe la mijlocul anilor ’90 – la o incredibilă celebritate. (În paranteză fie spus: de peste o săptămână, Old Ideas e cel mai bine vândut disc pe platforma Amazon.com)

Datorită celebrităţii, evenimentele din viaţa sa privată au ajuns de câteva ori pe primele pagini ale marilor ziare occidentale. Drama financiară în care s-a trezit implicat a constituit o sursă de uimire şi neîncredere pentru ziarişti. O asemenea lipsă de realism din partea cuiva care se dovedise capabil să înţeleagă profunzimile sufletului omenesc (mă gândesc şi la romanele sale, şi la volumele de poezie) era de neimaginat. Nimeni nu poate fi chiar atât de naiv. Şi totuşi, iată că se putea: complicitatea dintre manager şi secretara particulară l-au făcut să piardă aproape toate cele douăzeci şi două de milioane de dolari aflate în conturile sale.

Senin, detaşat, ca şi cum ar fi fost