Cred că prima mea cumpărătură a fost o pâine. Sau poate o gumă de mestecat. Nu, mai bine o pâine. Era prin a doua jumătate a anilor '60. Trebuia să străbat câteva blocuri pe bulevardul Dinicu Golescu, cam un sfert de oră, până la magazinul de "Pâine", unde găseam intermediară, fără cartofi, la un leu şi douăzeci de bani (nu cred că greşesc preţul). Celelalte sortimente disponibile se reduceau la intermediara cu cartofi şi pâinea albă, plus cornul pufos în formă de semilună. Faţă de acestea, pâinea făcută la cuptor, în Feldioara, lângă Braşov, din care mătuşă-mea îmi tăia la piept felii mari, prăjite pe tablă, frecate zdravăn cu un căţel de usturoi şi apoi unse generos cu untură de porc erau o delicatesă de care aveam parte doar vara, când mergeam la ţară. După două decenii, pâinea ultimilor ani din Epoca de Aur ajunsese cartelată sever în ţară şi se găsea doar cu coadă mare-n Bucureşti. Chiar şi aşa, mă surprindeau mereu când vedeam pe stradă sau prin autogări oameni cărând sacoşe mari pline cu pâine.

Apoi, după decembrie 1989, au venit turcii. Nu numai cu blugi şi adidaşi din Istanbul, dar mai ales cu brutăriile lor ce au invadat Bucureştiul. Aproape că nu mai găseai o pâine, o franzelă tradiţională românească. Peste tot doar pâine turcească pentru români. Puţini, foarte puţini români auziseră sau gustaseră din bagheta franţuzească sau din chifla vieneză. Ilie Năstase, naiv şi mereu plin de cele mai bune intenţii, a eşuat într-o afacere cu pâine franţuzească la Bucureşti. Toată lumea căuta doar pâine turcească.

Brutăriile germane sau franţuzeşti, ca un fel de cofetării-patiserii cu utilaje, ingrediente şi meşteri aduşi din Occident au apărut drept nişte magazine elitiste, cu preţuri pe măsură, în cartierele cosmopolite ale Bucureştiului, ce aparţinuseră fostei nomenclaturi comuniste, Dorobanţi, Primăverii. De fapt, ele se adresau mai mult clientelei f