Mircea Cărtărescu a renunţat să mai scrie articole de opinie despre viaţa politică din România. Reacţiile la articolele sale constituie o foarte bună caracterizare a presei româneşti. Independent de opţiunile politice proprii, cred că rubricile de opinie ar trebui să fie un spaţiu deschis, în care să existe un schimb de idei. Chiar dacă nu am fost de fiecare dată de acord cu analizele sale în privinţa vieţii politice, atitudinea care mi s-a părut adesea binevenită şi corectă a fost aceea sugerată de expresia I agree to disagree. Cred că aceasta este şi condiţia unui schimb de idei lucrativ pentru democraţie. Nu aceasta a fost şi atitudinea „jurnaliştilor“. Deşi Mircea Cărtărescu şi-a nuanţat poziţia faţă de Traian Băsescu, am asistat la episoade de un grotesc nemaiîntîlnit. Personaje de un grobianism înfricoşător precum Mircea Badea puneau sub semnul întrebării talentul său de scriitor, calitatea cărţilor sale. Nimeni nu a fost scandalizat de faptul că acest „jurnalist“, deşi nu înţelege nimic din literatură, nu se sfieşte să facă judecăţi de valoare. Cu alte cuvinte, judecata care se face adesea este că un autor se compromite dacă eu, cititorul, nu sînt de acord cu opţiunile sale politice. O judecată de acest tip nu poate fi făcută decît de cineva care nu înţelege nimic . Este de ajuns să invoci destinul unor mari scriitori pentru a putea respinge raţionamente de acest tip. Cum ar fi să contest ta-lentul lui Cortázar doar pentru că nu sînt de acord cu atitudinea sa faţă de Cuba lui Castro? O asemenea judecată nu mai este posibilă în nici un spaţiu cultural ajuns la un grad de maturitate. Ca intelectual, ca om a cărui activitate implică, într-un fel sau altul, creativitatea, cred că ar trebui să fim în stare să ni-l imaginăm pe Celălalt, să devenim mai toleranţi, chiar dacă Celălalt susţine opinii cu care nu sîntem de acord, are credinţe religioase sau politi