Marta Petreu
De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească
Iaşi, Editura Polirom, 2011,
517 pag.
Parcurgem o carte despre varii forme ale discursului identitar, de la exaltare autohtonistă până la extrema cealaltă, care va gravita mereu în jurul interogaţiei cioraniene cum poate fi cineva român?. Pe seama anevoiosului nostru proces de legitimare a curs destulă cerneală, oricum suficient de multă pentru a stimula voci ricanante care să sancţioneze asimetria flagrantă dintre interesul teoretic pentru temă – stringentă, de altminteri – şi dispoziţia generală spre punerea în practică a unor mecanisme necesare ridicării efective a stării naţiunii. Printre trăsăturile noastre psihosomatice, subliniate încă de un Miron Costin sau un Cantemir, capacitatea de entuziasmare efemeră şi buna-dispoziţie ocupă locuri fruntaşe, dar asemenea voioase atribute nu pot concura cu acele calităţi care celebrează efortul susţinut, în sens weberian, şi simţul continuităţii, subsecvent celui al solidarităţii. Iată de ce, sintetizând, autoarea evocă, pentru început, şapte autori care s-au pronunţat despre chestiunea evreiască (Carp, Maiorescu, Eminescu, Conta, Hasdeu, Xenopol, A. C. Cuza), cu accent pe poziţia primilor doi, pentru care specificul naţional exclude ura împotriva alogenilor, mai ales împotriva unora cu care, să recunoaş tem, nu ne prea putem măsura în privinţa ethosului muncii. Toleranţa manifestată de capii junimişti era emanaţia lucidităţii, conform căreia unui „popor încă incult”, cu fond „primitiv, teluric, brutal” (conform şefului Junimii) numai asta nu i-ar trebui, respectiv aţâţarea xenofobă la adresa unui, în fond, element emulativ. În timp, cultura noastră „degrabă imitatoare” (e un laitmotiv al volumului) a preluat şi alţi nutrienţi esenţiali care explică antisemitismul cuibărit în conştiinţele Generaţiei ’27, de la
