- Editorial - nr. 949 / 10 Februarie, 2012 Cel care a urmarit incendiarele articole ale Inaltului Domn al Limbii Romane, Mihai Eminescu, publicate in ziarele si revistele vremii, facandu-si debutul publicistic in presa transilvaneana ("Albina”, "Familia”), scriind, apoi, in cea ieseana ("Convorbiri literare”, "Curierul de Iasi”, "Fantana Blanduziei”), apoi in cea bucuresteana ("Romania libera”), dar mai ales la "Timpul”, de pilda, lesne isi poate da seama ce raspuns s-ar putea da la intrebarea: ce a reprezentat publicistica lui Mihai Eminescu, pe vremea aceea, cu ecouri pana in ziua de azi? Sa fie acea "corvoada acceptata”, cum era inclinat sa creada chiar Alexandru Vlahuta, "un calvar”, dupa cum ar reiesi "din scrisorile sale si din marturisirile prietenilor”? Poate ca unii ar fi tentati sa incline spre aceste considerente, determinati de acel raspuns dat unui prieten, care-l intreba: "Ce mai faci, Mihai?”, la care poetul, sigur obosit, sigur apasat de cerintele timpului pentru "facerea” si tiparirea unui ziar cum era "Timpul”, dupa unele marturisiri, ar fi raspuns: "Astept telegramele «Havas», ca sa scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormant si n-as mai fi ajuns sa traiesc!” Parcurgand, insa, publicistica lui Mihai Eminescu, ne dam usor seama ca, pe langa aceste adevaruri incontestabile, "bunurile materiale ocolindu-l”, ca de obicei, pe poet, fara tagada, iar timpul de dupa el a confirmat acest lucru, munca obositoare, supusa unei incordari continue, cea a responsabilitatii, zi si noapte, intr-o redactie, facea parte din destinul unui poet genial, cu ochiul constiintei deschis asupra realitatii timpului sau (doar lucra tocmai la "Timpul”!), in care traia. Acea "constiinta fara gres” – cum spunea Valeriu Rapeanu – considera ziaristica "mult mai mult decat o simpla indeletnicire remuneratorie si temporara”. Sub pana lui, exercitarea acestei munci pl