- în care totul se sfîrşeşte la televizor -
Genu îi şopti lui Sami: „Băiatul ăsta scrie piese de teatru. Ca să vezi… Ce zici de asta?“. Sami nu răspunse. Amîndoi priveau atent adunarea tînără şi zgomotoasă care, din cîte înţelegeau, o aştepta acum pe Greta, actriţa din piesa scrisă de tipul cu fular colorat. Atenţia lor, altfel evidentă, se exprima, totuşi, diferit. În cazul lui Genu, printr-o uşoară aplecare a capului chel înainte, ochii larg deschişi şi concentraţi spre grup, cu întregul chip radiind un fel de curiozitate inocentă, dar încordată, nerăbdătoare. În cazul lui Sami, capul acoperit de părul des şi vîlvoi era dat un pic pe spate. Ca pentru a găsi distanţa de la care are perspectiva corectă. Ochii erau animaţi de scînteia curiozităţii, dar nu puteai citi mare lucru pe chipul său – poate doar convingerea bine îngropată în sinele-i imens şi nobeliar că nimic plăcut nu poate ieşi din situaţia asta. „Hei, tinere!“ rosti Sami către tipul cu fular colorat, şi Genu încremeni. Ultimul lucru la care se aştepta era ca vreunul dintre ei doi, şi mai ales Sami, să-l abordeze pe junele dramaturg. Sami refuzase să vorbească cu Genu vreme de 70 de ani, deşi aveau aceeaşi meserie, aceeaşi traiectorie, aceeaşi lume. Urcaseră amîndoi Himalaya consacrării – pe versanţi diferiţi, dar ajunseseră pe acelaşi pisc. Înainte de asta, străbătuseră de-odată drumul accidentat şi riscant al contestării maeştrilor – aceiaşi maeştri, şi pentru unul, şi pentru celălalt, au scuipat aceleaşi statui. Şi totuşi, deşi aveau atîtea în comun, Sami nu i se adresase niciodată lui Genu. Iar acum, deşi tînărul acesta vine din alt univers, Sami îl abordează. Genu era un pic gelos şi, mai ales, uimit. Dar Sami însuşi era uimit. Se vedea asta în vocea lui, care nu fusese suficient de puternică să fie auzită de tipul căruia i se adresase cu „Hei, tinere!“. Îşi dăduse seama că vorbele lui nu a
